Iar cu acest film, ajung la zi cu a sa filmografie.

SINOPSIS

Malmkrog urmărește povestea lui Nikolai (Frédéric Schulz-Richard), un moșier aristocrat care își invită câțiva prieteni la conacul său izolat din Transilvania, la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Printre invitați se numără Ingrida (Marina Palii), Edouard (Ugo Broussot), Madeleine (Agathe Bosch) și Olga (Diana Sakalauskaitė), fiecare aducând în discuție propriile convingeri despre religie, moralitate, politică și destinul Europei.

Pe parcursul unei zile, conversațiile aparent elegante se transformă în dezbateri filosofice intense despre bine și rău, război, credință, putere și sensul existenței.

EXECUȚIE

Că tot suntem în zona lui Puiu, pe scurt, acest Malmkrog este un Sieranevada doar că dus la un nivel filosofic și intelectual superior.

Și ca să fiu și mai exact și direct, este genul acela de film care te face prost și incult în toate modurile posibile și în toate limbile pământului.

Dar hai să o luăm pe rând.

Dacă în Sieranevada acțiunea se petrece într-un apartament bucureștean contemporan, unde discuțiile de familie alunecă natural de la teorii ale conspirației la banalități și certuri domestice, în Malmkrog miza este dusă într-o zonă de elită intelectuală rafinată, la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Personajele de aici nu se contrazic pe teme de familie sau politică cotidiană, ci dezbat concepte filosofice și teologice majore, cum ar fi morala, originile răului, războiul și Antihristul.

Christopher Nolan, Stanley Kubrick, Tim Burton sau Ridley Scott sunt niște regizori epocali, dar care, în mod obiectiv, au momente în care dialogul scris de aceștia dă chix.

Ei bine, aici, Cristi Puiu le dă cu terenul în cap și oferă un adevărat masterclass de dialog ultra-mega intelectualizat.

Un film în care trebuie să stai non-stop cu ochii pe subtitrări, dar și să fii foarte atent când dai pagina la DEX.

Deși personajele discută într-un decor elegant, înconjurate de rafinament și bune maniere, conversațiile lor scot la iveală idei care anticipează marile tragedii ale secolului următor.

În spatele politeții aristocratice se ascund orgolii, contradicții și concepții despre lume care demonstrează cât de ușor poate aluneca o societate aparent civilizată spre violență și distrugere.

Personajele nu fac decât să se contrazică singure sau să se invalideze reciproc, tocmai pentru că sistemele lor de gândire sunt rigide și adaptate doar propriilor interese sau comodități intelectuale, iar asta mi-a plăcut foarte mult.

Un adevărat deliciu să vezi atâta ipocrizie în unii, asemenea celor din vremurile actuale care se dau apărători ai unei ideologii, dar când nu le convine ceva, își schimbă macazul sau refuză un contra-argument obiectiv și bine fondat.

Deși filmul expune ipocrizia și rigiditatea personajelor, el promovează în același timp importanța dialogului și a confruntării de idei prin profunzimea subiectelor abordate, cum ar fi cele legate de religie.

Pentru unele personaje, religia reprezintă fundamentul întregii existențe, în timp ce pentru altele ea este doar una dintre numeroasele modalități prin care omul încearcă să-și justifice propriile acțiuni, totul fiind o spălare pe creieri.

Iar aici, recunosc, chiar pot să-i ofer maxime de acolade lui Cristi Puiu.

Deși, dacă ne uităm prin interviuri, își oferă direct și fără echivoc propriile convingeri ideologice, totuși, în filmul de față, chiar păstrează o nuanță neutră care îndeamnă la dezbatere, fără să demonizeze una dintre tabere.

Din punct de vedere regizoral, filmul este foarte bine executat. Cristi Puiu demonstrează un control remarcabil al mizanscenei, construind secvențe lungi, lipsite aproape complet de tăieturi.

Montajul este bine realizat, având unele tranziții extrem de fine care marchează schimbul între planuri și alte secvențe.

Din punct de vedere actoricesc, nu pot decât să mă înclin în fața distribuției.

Având în vedere rigoarea regizorală impusă de Cristi Puiu, prestațiile actorilor sunt cu atât mai impresionante. Nu este deloc ușor să livrezi asemenea volume de dialog, iar aici nici măcar nu vorbim despre replici obișnuite.

Cu atât mai mult, multe dintre aceste dialoguri sunt susținute în secvențe foarte lungi, aproape lipsite de tăieturi.

NOTĂ

Este un film ok și decent, însă, în același timp, să-mi fie cu iertare, este fantasmagorico-apocaliptic de lung și de lent.

Adică să asculți 3 ore și jumătate de discuții ultra-filosofice, iar în jurul firului narativ să nu existe o miză cu adevărat, trebuie de admis, este foarte obositor.

Cine s-a uitat la filmul ăsta fără să se uite în telefon, fără să pună pauză și a stat absolut neclintit în fața scaunului de cinema sau în fața fotoliului de acasă, acela chiar merită un Oscar.

Personal, acest Malmkrog mi se pare cu mult peste Sieranevada, mai ales că în cazul de față este ceva cu adevărat unic, interesant și cu adevărat elitist în sensul bun al cuvântului.

De Sieranevada are parte orice om de pe fața Pământului atunci când participă la un parastas, să-mi fie cu iertare și fără să jignesc din acea operă creată de Puiu.

La finalul zilei, Puiu nu urmărește să spună o poveste în sensul clasic al cuvântului, ci să transforme filmul într-un spațiu de dezbatere filosofică, unde ideile sunt adevărații protagoniști.

Practic, teoretic, dar și executiv, Cristi Puiu reușește să facă un film extrem de curajos, care pare mai degrabă un eseu filosofic decât un produs cinematografic destinat segmentului de arthouse.

Articolul Malmkrog apare prima dată în GenFilme.

Terminus Paradis este victima.

SINOPSIS

Terminus Paradis urmărește povestea lui Mitu (Marius Stănescu), un tânăr impulsiv și rebel din Bucureștiul anilor ’90, care încearcă să-și găsească locul într-o societate aflată în plină tranziție după căderea regimului comunist.

Viața lui ia o turnură neașteptată în momentul în care o cunoaște pe Norica (Dorina Chiriac), o tânără de care se îndrăgostește și alături de care visează la un viitor mai bun.

Însă lipsurile materiale, violența, frustrările și mediul social în care trăiesc îi împing treptat spre un destin tot mai apăsător.

EXECUȚIE

În istoricul meu, acesta nu e primul film de Pintilie pe care-l vizionez. Am mai văzut Balanța și Reconstituirea, al doilea titlu fiind o adevărată capodoperă a cinema-ului românesc, fiind cu mult peste acest film.

Dar asta nu înseamnă că Terminus Paradis e un film slab.

În primul rând, Terminus Paradis este o puternică radiografie a României aflate în tranziție după căderea comunismului, o societate care, deși a scăpat de constrângerile vechiului regim, încă nu și-a găsit o direcție clară, fiind prinsă între speranță, haos și dezamăgire.

Aidoma lui California Dreamin’, și aici observăm acea obsesie aproape colectivă pentru visul american. După decenii în care Occidentul a reprezentat un teritoriu interzis și idealizat, mulți români ajung să privească America drept soluția tuturor problemelor.

Este locul unde se presupune că există bani, libertate și oportunități nelimitate, un paradis aflat la mii de kilometri distanță de realitatea cenușie pe care o trăiesc personajele.

Însă ce face Pintilie cu adevărat inteligent e să arate că America, în realitate, nu e chiar paradisul neprețuit al lumii, pentru că și acolo, poți avea probleme, neajunsuri și să dai de belele.

Dacă fugi de propriile frustrări fără să le înfrunți, ele te vor urmări oriunde ai merge.

În al doilea rând, filmul vorbește despre felul în care individul poate deveni oglinda mediului în care a crescut. Despre cum lipsurile, violența, anturajul și absența unor repere sănătoase pot modela caracterul unui om până în punctul în care acesta ajunge să creadă că nu mai există o altă cale.

În centrul acestei idei se află Mitu. Un personaj impulsiv, agresiv și autodistructiv, ale cărui fapte sunt adesea condamnabile. Însă Pintilie refuză să-l transforme într-un simplu infractor sau într-un antagonist.

Iar aici vine și marea mea problemă. Am avut impresia că influențele din Taxi Driver și Full Metal Jacket ies mult prea mult în evidență.

În anumite momente, aveam senzația că urmăresc fragmente transpuse aproape unu la unu într-un context românesc, fără ca ele să capete întotdeauna o identitate proprie.

Este un lucru rău? Nu neapărat. Nu e ca și cum cinematografia românească abundă în astfel de influențe, iar faptul că Pintilie dialoghează cu marile capodopere americane poate fi privit și ca un atu.

Însă, cel puțin pentru mine, există câteva secvențe în care sursele de inspirație sunt atât de evidente, încât devin ușor deranjante.

Montajul e foarte mișto realizat. Tranzițiile sunt realizate cu foarte multă inteligență. În mod deosebit, am gustat cu mult haz o secvență în care montajul alternează între prim-planurile chipurilor unor oameni și cele ale unor porci.

Sunetul… Veșnica problemă, mai ales a filmelor românești vechi. ADR-ul e o distrugere în masă și am avut multe momente în care a trebuit să reiau scena de la capăt și să urc nivelul sonor al televizorului de să-mi crăp geamurile și urechile.

Din punct de vedere actoricesc, lucrurile stau foarte bine.

Cel care cară filmul în spate este Costel Cașcaval.

Acesta construiește un Mitu exploziv, imprevizibil și contradictoriu, un personaj care oscilează permanent între tandrețe, furie și disperare. Reușește bine să transmită autenticitatea unui om măcinat de propriile impulsuri și de mediul în care trăiește.

Dorina Chiriac joacă bine, nimic de zis, dar mi s-a părut că joacă fix același personaj pe care-l va interpreta mai târziu în Furia lui Radu Muntean. Nu am găsit absolut nicio mare diferență între cele două personaje și interpretări.

Însă Răzvan Vasilescu… Vai de viața mea, el e bomba filmului. Căpitanul Burci e cireașa de pe tort a întregii povești.

Un amestec fascinant de autoritate, sarcasm, umor și imprevizibilitate. De asemenea, e oglinda românului care ia de la străini fix cele mai urâte și toxice lucruri, în cazul de față, adoră să vorbească injurios în limba engleză.

Vorba aia, ce e mai frumos decât un: „Eu sunt căpitanul Burci, am o pulă de-un metru și-o să vă cam fut pe toți. Piece of shit…..”.

NOTĂ

Terminus Paradis este una dintre cele mai valoroase radiografii ale României postcomuniste, fără îndoială.

Lucian Pintilie realizează un film incomod, brutal și lipsit de orice urmă de romantizare, în care vorbește despre o societate aflată în derivă, despre oameni care încearcă să supraviețuiască într-o lume fără repere și despre mirajul unui paradis care, poate, nu există niciodată cu adevărat.

Nu e un film care să mă fi satisfăcut din toate punctele de vedere. Scenariul ușor șubred, cu acele influențe parcă prea vizibile, personajul jucat de Dorina Chiriac și sunetul m-au făcut să fac câțiva pași în spate.

Dar per total, filmul este unul bun. Dar nu-l consider la rang suprem lângă Balanța sau Reconstituirea.

Articolul Terminus Paradis apare prima dată în GenFilme.

Cea mai fericită fată din lume, scris și regizat de marele Radu Jude.

SINOPSIS

Cea mai fericită fată din lume o urmărește pe Delia (Andreea Boșneag), o adolescentă din provincie care ajunge la București împreună cu părinții ei după ce câștigă o mașină la un concurs promoțional organizat de o companie de băuturi răcoritoare.

În aparență, totul ar trebui să fie simplu: Delia trebuie doar să participe la filmarea unei reclame, să zâmbească frumos în fața camerei și să joace rolul câștigătoarei perfecte, al fetei norocoase care a primit de la viață un premiu nesperat.

Doar că această fericire de carton începe să se fisureze rapid. Delia își dorește să păstreze mașina, văzând în ea un simbol al libertății și al unei mici victorii personale, în timp ce părinții ei privesc premiul mult mai pragmatic, ca pe o posibilă sursă de bani pentru familie.

Pe măsură ce filmarea reclamei se prelungește, tensiunile dintre Delia, părinții ei și echipa de producție devin tot mai vizibile.

EXECUȚIE

Radu Jude ia o premisă aparent banală – o adolescentă care trebuie să filmeze o reclamă după ce a câștigat o mașină – și o transformă într-o radiografie extrem de lucidă a societății românești de după anii 2000, care are reverberații chiar și în ziua de azi.

În primul rând, filmul este o confruntare între generații, între copii și părinți. Radu Jude surprinde foarte bine momentul acela delicat în care tinerii se află la granița dintre adolescență și maturitate, o perioadă în care sunt încă lipsiți de repere clare, confuzi în fața realității crude și convinși că lumea ar trebui să funcționeze după propriile idealuri.

Delia reprezintă generația care începe să-și construiască propria identitate și propriile valori. Pentru ea, mașina nu este doar un bun material, ci primul lucru câștigat prin propriul noroc, un simbol al independenței și al libertății.

În schimb, părinții privesc aceeași situație printr-o lentilă complet diferită. Ei nu mai au luxul de a visa. Pentru ei, fiecare oportunitate trebuie valorificată pragmatic, pentru că viața i-a învățat că idealurile nu plătesc facturile.

Și, evident, toate acestea conduc la una dintre cele mai cunoscute arme ale relației dintre părinți și copii: șantajul emoțional. Celebrul discurs de tipul: „Ar trebui să ne asculți și să faci așa cum spunem noi. Nici nu știi câte am sacrificat pentru tine.”

Problema apare atunci când iubirea începe să fie contabilizată. În clipa în care sacrificiul devine monedă de schimb, relația dintre părinte și copil se transformă într-o datorie permanentă.

Un șantaj cât se poate de infect. Scuze, omule! Dar nu te-a pus nimeni să faci copil! Din moment ce te-ai trezit cu neajunsuri și cu multe deficiențe de resurse, de ce mama naibii ai mai făcut un copil?

A nu se înțelege greșit: filmul nu pledează pentru o ruptură între părinți și copii și nici eu nu cred că aceasta ar fi soluția.

Din contră, relația dintre ei ar trebui să fie construită pe încredere, dialog și, pe cât posibil, pe o formă de prietenie. Părintele trebuie să rămână un reper și o autoritate, dar una câștigată prin respect, bunătate și comunicare, nu prin control permanent.

Problema apare atunci când copilul ajunge să se simtă sufocat, când fiecare decizie este analizată, corectată sau luată în locul lui, iar în permanență există o voce autoritară care îi suflă în ceafă și îi spune cum ar trebui să-și trăiască viața.

În astfel de condiții, momentele de izbucnire devin aproape inevitabile.

În al doilea rând, Radu Jude îndreaptă reflectorul și spre lumea media și a publicității, un univers în care autenticitatea ajunge de multe ori pe ultimul loc, iar manipularea spectatorului devine obiectivul principal.

Delia trebuie să fie imaginea fericirii absolute, să zâmbească la comandă și să transmită entuziasm, indiferent de cât de obosită, frustrată sau iritată este. Nu contează ce simte ea cu adevărat, ci ceea ce trebuie să creadă publicul.

În același timp, filmul vorbește și despre uzura celor care lucrează în ea.

Echipa de filmare și actorii sunt împinși să repete aceeași scenă la nesfârșit, într-un proces aproape mecanic, obositor și lipsit de orice urmă de spontaneitate.

Totul trebuie să iasă impecabil, chiar dacă asta înseamnă să storci de energie și răbdare oamenii aflați în fața și în spatele camerei.

Iar toate acestea pleacă de la comanda unor producători, unii dintre ei fiind niște troglodiți care habar nu au ce se mănâncă direcția de obiect, mizanscena sau regia.

Ca să nu mai zic de clasicele tehnici borfașe, unde altfel arată produsul în reclamă și total diferit la raft.

Din ce-am înțeles, tot filmul este inspirat din fapte reale, mai exact dintr-o întâmplare la care a fost martor chiar Radu Jude în timp ce filma o reclamă.

Pe plan actoricesc, filmul se prezintă foarte bine. Andreea Boșneag în rolul Deliei este piesa de rezistență a peliculei, fără îndoială.

O vezi trecând treptat de la entuziasmul unei adolescente care crede că a dat lovitura, la frustrare, oboseală și neputință, toate aceste stări venind într-o manieră treptată și naturală.

Violeta Haret-Popa și Vasile Muraru realizează un duo impecabil. Din moment ce personajele lor au ajuns să mă scoată din sărite, e lesne de înțeles că și-au livrat foarte bine partiturile.

NOTĂ

O radiografie sinceră a adolescenței, a momentului acela fragil în care începi să crezi că viața îți aparține, doar pentru a descoperi că aproape toți cei din jur încearcă să decidă în locul tău.

Radu Jude vorbește despre conflictul dintre idealismul tinereții și pragmatismul maturității, despre părinți care iubesc, dar care, uneori, confundă iubirea cu controlul, și despre copii care nu caută neapărat independență totală, ci dreptul de a fi ascultați.

De asemenea, un punct în plus și pentru critica acidă adusă industriei de media.

Și apropo, tehnic, filmul este impecabil. Sunetul este perfect, nici nu am avut nevoie de subtitrare, iar pentru un film din perioada respectivă, e un mare lucru.

Un film de Jude pe gustul meu, un Jude cu care rezonez mult mai mult față de „Judele” mult prea experimental și super radical din prezent din Dracula, de exemplu.

Articolul Cea mai fericită fată din lume apare prima dată în GenFilme.

Palme d’Or de la Cannes a sosit în România. Și cine altcineva să-l aducă decât Cristian Mungiu, cel mai mare cineast român din toate timpurile.

Un film inspirat din fapte reale, în centru fiind cunoscutul caz Bodnariu.

SINOPSIS

Fjord urmărește povestea familiei Gheorghiu, formată din Mihai (Sebastian Stan), soția lui, Lisbet (Renate Reinsve), și copiii lor. După mai mulți ani petrecuți în România, aceștia se mută într-un sat norvegian aflat lângă un fiord, sperând să înceapă o viață mai liniștită și mai stabilă.

La început, noul mediu pare să le ofere exact această promisiune: natură spectaculoasă, o comunitate ordonată și șansa unui nou început.

Însă, treptat, diferențele de mentalitate, educație, credință și valori încep să creeze fisuri tot mai vizibile între familia venită din România și lumea norvegiană în care încearcă să se integreze.

Conflictul pornește în momentul în care școala și autoritățile devin atente la unul dintre copii. Mai exact, acestea observă o POSIBILĂ urmă de bătaie, iar ceea ce pentru părinți poate părea o chestiune de educație, disciplină sau cultură ajunge să fie citit de ceilalți ca un posibil semn de pericol.

EXECUȚIE

Mungiu construiește în Fjord o adevărată confruntare între progresism și conservatorism, dar are inteligența de a nu transforma filmul într-un manifest pentru una dintre tabere.

Dimpotrivă, le ia pe amândouă, le pune față în față, le scutură, le dezbracă de certitudini, le lovește de să le sară mucii pe tavan și le expune slăbiciunile.

Iar la final, te întrebi: cu cine să țin? Cine are dreptate?

Nu te lasă să ții comod cu nimeni. Când ai impresia că o tabără are dreptate, Mungiu introduce o fisură. Când ești gata să condamni pe cineva, filmul îți arată și frica din spatele gestului. Când sistemul pare necesar, începe să devină apăsător.

În primul rând, Fjord vorbește despre toleranță, mai exact despre toleranța adevărată, dificilă, care începe exact în momentul în care celălalt are valori, credințe sau convingeri diferite de ale tale.

Mungiu pare interesat să arate cât de fragilă devine deschiderea noastră atunci când suntem puși față în față cu o formă de viață pe care nu o înțelegem complet.

Filmul nu spune că orice alegere trebuie acceptată fără discernământ și nici că diferența culturală poate justifica orice. Dimpotrivă, tocmai aici apare marea șmecherie și marea barosăneală.

Fjord întreabă până unde trebuie să meargă acceptarea și unde începe, totuși, obligația de a interveni. Dar, în același timp, Mungiu atacă foarte clar radicalismul acela comod, prin care oamenii ajung să se împartă imediat în tabere: „Aaaa, nu ești cu noi, atunci sigur ești un fascistoid / globalisto-soroșist bananier.”

Din punctul meu de vedere, această pojghiță este extrem de subțire. Sunt multe nuanțe și, mai ales, un lucru care trebuie înțeles de fiecare tabără: peste tot sunt extremiști, iar nicio tabără nu va fi salvatoarea lumii.

Fjord devine și un avertisment despre lipsa de dialog. Fără înțelegere, fără răbdare și fără unitate, nu vom ajunge nicăieri.

Nu pentru că toate opiniile sunt egale sau pentru că orice comportament trebuie acceptat, ci pentru că o societate care nu mai știe să asculte ajunge, inevitabil, să se rupă în bucăți.

Ba mai mult, Mungiu arată că în ambele tabere există extreme. Iar aici, aș vrea să o iau pe rând:

Nu poți să te consideri o societate progresistă, adică o societate care vrea să avanseze din toate punctele de vedere, iar tu să nu tolerezi o persoană care crede și simte că marea ei ancoră în viață reprezintă o posibilă divinitate care veghează în jurul ei.

Atâta timp cât acea persoană este bună la inimă și suflet, nu te afectează cu ceva acele valori ale persoanei respective, atunci nu văd de ce nu ai putea să o accepți.

Te dai un om al diversității, dar când vezi pe cineva care face parte dintr-o diversitate cu care tu nu ești de acord, te uiți la ea și o tratezi de parcă ar fi vreun extraterestru.

La polul opus, bineînțeles, avem și acolo destule probleme.

Nu poți să stai non-stop cu Dumnezeu în gură, cu IUBIREA APROAPELUI, iar tu să crezi că o persoană din comunitatea LGBT trebuie să ajungă în iad.

Două persoane de același sex care se iubesc și poate chiar mai mult de atât, ba chiar își doresc și un copil, un suflețel care să primească educație, un acoperiș deasupra capului, o căldură părintească, nu ar trebui să ajungă în iad.

În iad trebuie să ajungă un criminal, un violator sau un pedofil.

Nu poți să spui că un progresist este un satanist. O persoană care are valori diferite de ale tale nu este satanistă. Satanist, sau mai rău decât așa ceva, este unul precum Pomohaci.

Nu poți să spui și, mai ales, să faci comentariu analitic pe expresia „Bătaia e ruptă din rai” și să zici că bătaia e dată de la Dumnezeu.

Nu cred că o forță divină care ar trebui să binecuvânteze lumea cu bunătate și altruism ar dori să propovăduiască și violența, unul al cărui Fiu, Iisus Hristos, a fost supus.

În al doilea rând, Mungiu vine cu poate cea mai sensibilă directivă: violența ca formă de educație în familie și modul cum aceasta este gestionată, interpretată și sancționată.

Aici, Fjord mi s-a părut foarte asemănător cu The Hunt al lui Thomas Vinterberg, mai ales prin felul în care o suspiciune se transformă într-un mecanism social și instituțional greu de controlat.

În ambele filme, nu avem doar o problemă individuală, ci o comunitate care reacționează, interpretează, judecă și ajunge să construiască un verdict înainte ca adevărul să fie înțeles în toată complexitatea lui.

Nu are cum să nu-ți sară țandăra când vezi că niște persoane sunt aspru judecate și aproape băgate la pușcărie în urma unor fapte NEDOVEDITE. Câtă încredere poți să ai în declarațiile unui copil extrem de mic?

Bineînțeles, orice declarație a unui copil trebuie tratată cu seriozitate. Nu ai voie să o ignori, nu ai voie să o minimalizezi și nu ai voie să pleci din start de la ideea că „exagerează” sau „nu înțelege”.

Dar, în același timp, nici nu poți construi automat o condamnare totală doar pe baza unei percepții fragile, mai ales când vorbim despre un copil foarte mic, a cărui minte este încă în formare, influențabilă, confuză și incapabilă uneori să înțeleagă greutatea exactă a propriilor cuvinte.

Sistemul trebuie să intervină, pentru că inacțiunea poate fi criminală. Dar sistemul trebuie să și verifice, să asculte, să contextualizeze, să nu transforme frica în verdict și suspiciunea în execuție publică.

Ei bine, dragilor, trebuie să discutăm și cealaltă problemă: este violența o formă de educare?

Răspunsul este clar: niciodată! Un copil nu devine mai bun pentru că este lovit, ci doar învață că autoritatea poate veni la pachet cu durerea. Iar asta nu ar trebui împachetat nici în tradiție, nici în religie, nici în celebra expresie „așa am fost crescuți și noi”.

Însă vine o altă interpretare: oare orice mustrare reprezintă o violență care merită condamnată penal?

Din fericire, în cazul de față, nu vorbim despre niște copii care au fost bătuți cu ranga-n cap sau cu pumnii în cap.

Mai toate declarațiile vorbesc despre clasica „palmă la fund”, atât de normalizată în multe familii tradiționale, mai ales în spații unde educația s-a confundat ani la rând cu autoritatea dură. Asta nu o face corectă, clar!

Una este să spui că bătaia nu trebuie acceptată niciodată ca metodă de educație, și alta este să transformi automat orice gest greșit, oricât de discutabil, într-un verdict total asupra unor oameni.

Educația nu trebuie abordată nici prin varianta cu palme, dar nici prin cealaltă variantă în care copilul trebuie lăsat să se tăvălească pe jos, deoarece, așa cum spun unii, el trebuie lăsat să se descurce ca mai apoi, prin intuiția lui foarte puternică, să realizeze că gestul lui nu a fost corect.

Un adult trebuie să se impună ferm în fața unui copil. Acea odraslă trebuie să-și cunoască limitele. Tocmai că de-asta se presupune că un adult este copt și uns cu toate alifiile vieții, iar un copil este total necopt și lipsit de repere.

Marea problemă a filmului este că acele gesturi violente sunt făcute în numele unui Dumnezeu.

Pe plan tehnico-regizoral, Cristian Mungiu arată de ce este cel mai mare cineast român al tuturor timpurilor. Totul este magistral, aflat la superlativ.

Fjord este construit cu o rigoare aproape chirurgicală, extrem de rece. Totul pare calculat, așezat, controlat până la cel mai mic gest, iar filmul respiră permanent prin tensiunea morală a personajelor și prin neliniștea care se adună treptat în jurul lor.

Forța lui Mungiu stă în precizie, în răbdare, în felul în care lasă scenele să se așeze și să apese pe marele trăgaci.

Al nostru cineast oferă un adevărat festin al execuției de plan-secvență, multe segmente fiind executate în această manieră în care scenele sunt lungi, lipsite de tăieturi și foarte bine aflate în clocot.

Există o scenă extrem de puternică în care mama stă față în față cu instituția care vrea să le ia copiii, iar în fundal se vede steagul Norvegiei fluturând.

Este ca și cum filmul ar sugera, fără să o rostească apăsat: „Așa funcționăm noi. Asta este Norvegia. Acestea sunt valorile, limitele și mecanismele noastre. Dacă nu ne respecți regulile, cam asta pățești”

Imaginea semnată de Tudor Panduru este demențială, o adevărată exaltație pentru ochii mei.

Peisajele nordice sunt superbe, dar nu sunt filmate ca niște decoruri turistice, ci ca niște spații reci, impunătoare, aproape neiertătoare.

Aș mai spune și că este o imagine care-ți amintește cât de rece poate deveni frumusețea atunci când omul se simte complet străin în mijlocul ei.

Pe plan actoricesc, lucrurile se află la înălțime. Sebastian Stan duce foarte bine greutatea rolului, un personaj prins între credință, autoritate, orgoliu și frică.

Mihai nu este un monstru, dar nici un sfânt. Este un om convins că își apără familia, dar care nu vede mereu cât de apăsător poate deveni propriul mod de a iubi.

Vezi un om rănit, mâhnit și care cu greu își stăpânește nervii, mai că-i aproape să erupă și să provoace un masacru mai ceva ca Vezuviul care a distrus Pompeii.

Cât despre Renate Reinsve, aceasta demonstrează de ce este una dintre marile actrițe ale planetei la momentul actual.

Personajul ei, Lisbet, este prins între două lumi, între familia pe care încearcă să o țină unită și societatea din care provine, între iubire, vinovăție, teamă și instinctul de supraviețuire.

Dacă Sebastian Stan merge și pe exteriorizare, Renate mi se pare că-și creionează personajul prin interior.

Chiar și actorii-copii joacă foarte bine, însă cine mi-a plăcut foarte mult a fost Henrikke Lund Olsen în rolul fetiței Noora.

Personajul ei m-a uns pe suflet. Deși aceasta vine dintr-o civilizație progresistă, în special dintr-o familie în care tatăl este un radical convins, ea este total opusă.

Pentru mine, aceasta este vocea progresului adevărat: „Chit că trăim în medii diferite, chit că avem valori ridicate, mie îmi place de voi, vă îndrăgesc și îmi place să-mi fiți prieteni.”

Adrian Titieni mai apare și el, însă dacă e să zic un actor care m-a surprins plăcut, acela este Alin Panc, actorul acela din Vasile și Naveta Spațială. Deși are un rol mic, într-o oarecare măsură are și o forță zdravănă în narațiunea filmului, fiind extraordinar de credibil.

Mă înclin în fața lui și îmi doresc să-l văd numai în roluri „manageriale” precum Cazul Samca și în roluri actoricești precum acestea.

NOTĂ

Nu neapărat un punct slab, dar un segment de care mă puteam descotorosi a fost cel legat de un personaj precum Åke. Recunosc, mi s-a părut inutil. Dar este o pietricică amarâtă și nesemnificativă într-o mină atât de plină de diamante încât nu o consider o bilă cu adevărat neagră.

Cristian Mungiu construiește o dramă morală dură, rece și extrem de actuală despre familie, credință, educație, toleranță și felul în care societățile moderne ajung să judece ceea ce nu înțeleg complet.

Conservatorismul este analizat cu rigiditățile, fricile și excesele lui, mai ales atunci când autoritatea, educația și violența ajung să fie justificate prin credință.

Dar nici progresismul nu scapă neatins, pentru că filmul arată cât de ușor poate deveni toleranța un simplu slogan atunci când celălalt nu se încadrează în forma de diversitate acceptată de tine.

Deci, practic și teoretic, Fjord spune, în fond, că extremismul nu aparține unei singure tabere. El apare oriunde omul este convins că deține adevărul complet.

În final, Fjord nu este despre cine are perfectă dreptate. Este despre cât de ușor poate dreptatea fiecăruia să devină o formă de violență asupra celuilalt.

Este despre limitele toleranței, despre pericolul radicalismului, despre instituții care pot salva, dar pot și zdrobi, despre credință care poate lumina, dar poate fi și deturnată, despre părinți care pot iubi și totuși greși.

Într-o societate în care radicalismul pare să dicteze prin cele mai aprige flăcări, Fjord se simte ca încercarea lui Cristian Mungiu de a aduce o ploaie necesară peste un incendiu moral scăpat de sub control.

Nu am adus în discuție R.M.N., tocmai ca să nu redirecționez pe cineva acolo ca să-și ia spoilere. Acea recenzie a fost depășită la numărul de cuvinte, iar filmul acesta mi s-a părut extrem de asemănător cu acela. Deci verdictul este cât se poate de clar.

Articolul Fjord apare prima dată în GenFilme.

SINOPSIS

În ajunul Crăciunului, Matthias (Marin Grigore), un român de origine germană de 30 de ani, se întoarce din Germania în satul său natal din Transilvania.

Reapare în viața fiului său, Rudi, care a rămas sub îngrijirea mamei – Ana (Macrina Bârlădeanu), dar pare marcat de o teamă inexplicabilă.

Îl caută pe tatăl său, acum slăbit de boală, și vrea să-și reconstruiască, timid, relația cu femeia pe care a iubit‑o în secret în trecut, Csilla (Judith State), care acum conduce o mică fabrică de pâine.

Când Csilla angajează câțiva muncitori din Sri Lanka, liniștea aparentă a comunității multietnice (maghiari, sași, români) începe să crape.

Astfel, se amplifică xenofobia, prejudecățile și tensiunile sociale – frustrări care erup nu prin violență directă, ci prin priviri, murmure și gesturi pline de o tensiune aparent respectuoasă.

EXECUȚIE

O spun din start: FILMUL ESTE PRINTRE CELE MAI BUNE PRODUCȚII ROMÂNEȘTI PE CARE LE-AM VĂZUT ÎN VIAȚA MEA.

După cum v-am spus de nenumărate ori, îl iubesc extraordinar de mult pe Nae Caranfil. Din punct de vedere subiectiv, pentru mine e #1.

Dar când trebuie să fiu realist și obiectiv, CRISTIAN MUNGIU NU ARE RIVAL ÎN ȚARA ASTA! Omul joacă în altă ligă, nici nu are nevoie să-și înscrie producțiile la Gopo. Concurența lui este la alt nivel.

Ca fapt divers, R.M.N a fost nominalizat la Cannes, la categoria supremă de Palme d’Or.

Cât despre filmul în sine… R.M.N discută despre rasism și despre ipocrizie, marea boală care zace în noi.

Pelicula de față este o experiență în sine, deoarece te face să erupi și devii, la rândul tău, ultimul rasist și xenofob. Dar, la finalul zilei, te face să te simți cu musca pe căciulă și să iei poziția de: „Ciocu’ mic!”

Practic, maghiarii, sașii și românii ajung să îngroape securea războiului atunci când se lovesc de o „amenințare” comună, dar, la final, își reiau războiul.

În centrul filmului nu se află o intrigă clasică, ci un set de frici: frica de străini, frica de celălalt, frica de schimbare, frica de a fi exclus din grup, frica de a nu mai conta.

Matthias, protagonistul care se întoarce din Germania, e mai puțin un erou și mai mult un vehicul prin care Mungiu ne introduce în atmosfera tensionată a unui sat transilvănean în pragul unei crize de identitate.

Pe măsură ce el se apropie de fiul său, Rudi — un copil traumatizat de o experiență pe care refuză s-o verbalizeze – se profilează un contrast dureros între generații: cei mari nu știu ce să spună, iar cei mici nu pot spune ce simt.

Fricile nu sunt doar personale, ci devin politice. Odată cu angajarea unor muncitori din Sri Lanka la brutăria locală, comunitatea explodează într-o reacție de respingere.

Aparențele multiculturalismului se prăbușesc rapid, iar ceea ce rămâne este un cor de nemulțumiri primitive, o formă de tribalism modern, exprimat în cuvinte de ură, resentiment și panică latentă.

Așa cum am spus, filmul vorbește despre rasism și ipocrizie.

Mai țineți minte Babardeală cu bucluc? Ei bine, R.M.N e fix ce trebuia să fie opera lui Jude, doar că acolo s-a apelat la… artă dusă la penibil extrem…

Aici, Mungiu nu apelează la metafore fantastice, totul e de un realism crud și brut.

Filmul ăsta scoate la suprafață toată ipocrizia omului, tot ce este mai toxic și mai infect.

Românul huiduie nepalezii și sri-lankezii atunci când vin în țara noastră SĂ MUNCEASCĂ : „Huuooo, vin la noi în țară să muncească pe locurile noastre. Suntem sclavii altora.”

Dar când românul pleacă în Germania? Eee, altceva! Nemții ar trebui să fie obligați să-l respecte, că de… așa e omenesc: să ajuți, să-l integrezi pe cel care a venit să lucreze la tine în țară.

Dar al nostru patriot să accepte pe altul la el în țară? Niciodată! Că, până la urmă, acel imigrant care vine la noi să muncească o face pe salariul de care românul nostru fuge.

Românul vrea respect de la alții, fix cel care strigă: „Afară cu bozgorii din țară!”

În contextul filmului, avem și etnici maghiari ofuscați – fix ei care, dacă te prind că ești român get-beget și ești pe ograda lor, nu scot o iotă în limba română.

Fix ei care și acum urlă: „Transilvania e Ungaria!”

Nu lipsește nici credinciosul, cel care-i prezent duminică de duminică în casa Domnului, care grăiește numai cu „Dumnezeu e cu nooooi, Dumnezeu e cu toți!”

Bineînțeles că, după ce iese din Sfânta Biserică, uită de marele îndemn de: „Să-ți iubești aproapele.”

„Huuoo, UE, am ajuns sclavii lor, sclavii francezilor, sclavii Ursulei!” – spuse Sulică Frânaru, care se bucură de podișcă, iluminare stradală și multe construcții făcute pe fonduri europene.

„Doamne sfinte, nu o să mai știm care-i părinte 1 și părinte 2, cine-i mama și cine-i tatăl!?!” – spuse Sulea Spătaru, care-și bate nevasta de dimineață până seara, cu care are vreo 6 copii, din care 3 sunt trimiși la cerșit.

Însă un lucru trebuie precizat: secuimea se informează din sursele presei din Ungaria, presă care-i controlată în totalitate de Viktor Orban.

În momentul de față, îți este imposibil să-i faci opoziție publică sau să critici guvernul condus de Orban.

Cât despre afinitățile politice… e de la sine înțeles ce vânt bate în dormitorul lui Orban.

Iar asta se simte și-n film, pentru că observăm medicul și preotul satului – deci niște figuri care ar trebui să reprezinte clasa intelectuală, dar, când colo, ei reprezintă prostia umană împletită cu manipularea.

Cum tu, ca doctor, să spui că persoanele asiatice de genul ăsta, adică cei din Sri-Lanka sau Nepal, transmit tot felul de boli?

A nu se înțelege că ni se aduce în față o generalizare, pentru că există și oameni cerebrali, dar, din păcate, sunt puțini.

O altă problematică abordată de Mungiu este cea a paternității, care, din păcate, se pupă cu masculinitatea toxică.

Matthias este și un tată înstrăinat. Relația cu fiul său, Rudi, care refuză să mai vorbească după o traumă trăită în pădure, relevă o altă temă majoră: neputința masculină în fața unei lumi în schimbare.

Matthias este incapabil să-și ajute copilul, nu din răutate, ci pentru că e, la rândul lui, un produs al unei educații dure, patriarhale, care nu mai corespunde realităților emoționale actuale.

Hai să fim serioși, nu mai poți să înveți un copil să vâneze, să-și creeze tabere, cum să purifice apa sau alte îndeletniciri de acest tip.

Nu că ar fi ceva greșit, dar nici, vorba aia, nu ne mai atacă barbarii.

Acum ne atacă Putin, că dacă-ți trântește două focoase nucleare, nu mai ai nevoie nici de apă filtrată, nici de cazemate și nici de cum să vânezi.

Din punct de vedere tehnic și regizoral – R.M.N ESTE CEL MAI BUN FILM ROMÂNESC FĂCUT VREODATĂ CÂND VINE VORBA DE ACESTE CAPITOLE.

Mungiu rămâne fidel stilului realist și minimalismului formal, dar cu accente de compoziție vizuală simbolică.

Peisajele de iarnă, casele simple, interioarele reci, pădurea înfundată în vânt și cadrele lungi contribuie la crearea unei atmosfere apăsătoare, de alienare.

Sunt unele cadre atât de bine compuse, încât nu-mi venea să cred că am în față un film românesc.

Ritmul e lent, dar deliberat: fiecare tăcere, fiecare replică înregistrată fără muzică de fundal adaugă presiune și veridicitate.

Un aspect deosebit îl constituie folosirea limbii: în film se vorbește română, maghiară, germană, engleză, franceză și singaleză. Aici, multilingvismul nu este doar un detaliu realist, aș spune că e o metaforă a fragmentării și neînțelegerii.

Cristian Mungiu, împreună cu directorul de imagine, Tudor Panduru, realizează un tur regizoral de forță de nivel stratosferic.

Și-mi mențin părerea că, la partea de cadre statice și one-shot, Cristian Mungiu este printre cei mai tari cineaști din lume.

Un exemplu magistral este scena ședinței comunității, filmată într-un plan-secvență care durează 15–20 de minute.

Camera rămâne statică, dar conținutul din cadru fierbe: oameni care vorbesc unii peste alții, reacționează, țipă, se iau la harță. Mi se pare de-a dreptul formidabil ca timp de 20 de minute, să mă ții încremenit și fascinat printr-un cadru static.

Personajele construite de Mungiu reprezintă niște arhetipuri realiste:

Matthias – Bărbatul rupt între două inimi. Acesta este întors din Germania (un paradis al ordinii și al eficienței), dar reîntâlnește România rurală, unde frustrările, indisciplina și haosul mocnesc.

Este violent și impulsiv, dar nu lipsit de conștiință, el portretizând masculinitatea toxică.

Csilla – Femeia europeană, liberală, educată, dar limitată.

Ea lucrează la brutărie, ascultă muzică bună, apără muncitorii străini, fiind printre puținele personaje care încearcă să reziste valului de ură, dar chiar și ea cedează emoțional.

Este imaginea omului singuratic și idealist, a celui care posedă tone de cunoștințe și bun-simț, dar care nu poate schimba structura unei comunități închise.

Primarul, preotul, sătenii – Personajul colectiv care decide soarta (majoritatea).

Aceștia formează corul corupt moral, gloata care se preface deschisă la minte, dar refuză orice formă de altfel. Ei reprezintă ipocrizia socială, dar și frica de străin, de nou, de diferit.

Titlul de R.M.N este o adevărată rețea de sensuri stratificate, care reflectă perfect temele filmului, iar aici, a trebuit să vin cu propriile mele interpretări.

Literar și direct, în film chiar avem parte de un aparat de Rezonanță Magnetică Nucleară; tatăl lui Matthias are nevoie de un RMN medical.

Dar simbolic, Mungiu este chirurgul, filmul funcționând ca o radiografie asupra unei comunități — o radiografie care depistează bolile acesteia: rasismul, ura și ipocrizia.

R.M.N = Români, MAGHIARI, NEMȚI?

Interpretarea etnică, cea care indică satul transilvănean și felul cum acesta este compus, exact din aceste trei etnii.

R.M.N = Remene (sună ca verbul „a rămâne”)

Cine să rămână? Muncitorii asiatici? Matthias să rămână în țară? Sau ce rămâne din toleranță, din umanitate, din conviețuire? Ce mai rămâne din om?

Ce rămâne după ce dispare masca civilizației?

NOTĂ

Deși 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile reprezintă titlul pentru care Mungiu a câștigat grandiosul Palme d’Or, pentru mine, acest R.M.N reprezintă cel mai bun proiect al său.

R.M.N nu e un film care să te distreze sau care să te emoționeze, ci vine puternic spre tine, te ia de guler și-ți spune cât de ipocrit e omul, arătându-ți cum e lumea cu adevărat.

O radiografie rece, fără anestezie, care-i extrem de dureroasă pe alocuri, care te face să te simți cu musca pe căciulă, pentru că – ce credeți – nimeni nu e sfânt și toți suferim de astfel de lucruri toxice.

Nu e un film despre ce înseamnă a fi de dreapta sau ce înseamnă a fi de stânga; nu judecă nicio ideologie, doar îndrumă spectatorul către raționament și umanitate.

Toate ca toate, dar, după ce-am văzut acest film, pe care-l consider o capodoperă, așteptările pentru Fjord, viitorul proiect regizat de Mungiu, cresc considerabil.

Articolul R.M.N apare prima dată în GenFilme.

Iar așa cum v-am obișnuit, subsemnatul nu ratează mai niciun film autohton.

SINOPSIS

Adriana (Adriana Trandafir), o femeie de 65 de ani care și-a petrecut viața punându-i pe alții pe primul loc, simte că a sosit momentul să fie puțin egoistă.

După o viață întreagă de sacrificii, își face curaj să redeschidă o veche poveste de dragoste și să se bucure în sfârșit de ceea ce a amânat prea mult timp.

Planurile ei idilice sunt însă spulberate când cei doi fii ai săi, amândoi adulți, se întorc să locuiască din nou sub același acoperiș. Gabriel (Gabriel Fătu), un corporatist aparent stăpân pe sine, intră într-o criză în căsnicie. Andrei (Andreas Petrescu) este pe punctul de a-și da viața peste cap, atât profesional, cât și personal.

EXECUȚIE

Se simte de la o poștă că filmul are la bază o piesă de teatru, atât scenografic, cât și regizoral. Totul este compus ca și cum o piesă dramaturgică ar fi transpusă pentru marele ecran al cinematografului.

Un exemplu foarte bun de așa ceva a fost Complet Necunoscuți, o adaptare destul de bună din punctul meu de vedere.

Ei bine, din păcate, în cazul de față, nu putem vorbi despre o adaptare reușită, ci una total ratată din mai toate punctele de vedere.

În primul rând, umorul mi s-a părut unul specific anilor în care serialul La Bloc făcea furori. Acuma, nu e o condamnare apocaliptică, pentru că în cazul acestui palier totul ține de gustul fiecăruia.

Dar pot să condamn când îmi aduci glume de analfabeți livrate de Serghei Mizil. Adică un umor de tipul cum folosim „care” și pe „pe care” este deja unul cam expirat.

Dar trebuie să recunosc că filmul a avut două glume la care am râs.

În al doilea rând, tehnico-regizoral, filmul este un eșec total. Sunt foarte multe momente în care colorizarea este extrem de prost aleasă, portocaliul și albastrul fiind supraexpuse, încât imaginea își pierde orice naturalețe.

De asemenea, montajul este la fel de prost executat. Sunt multe segmente în care o secvență este repetată și livrată cu un slow motion total lipsit de sens.

La umor se mai poate trece cu vederea, dar scenariul este plin de găuri lipsite de logică:

Ok, înțeleg că trăim în România și că poliția română este șubredă, dar fără să dau spoilere, nu este posibil să suni la poliție pentru o așa-zisă crimă pe care o presupune poliția, iar gaborii să vină abia după câteva ore.

Nu vreau să caut nod în papură gratuit, dar mi se pare ciudat ca personajele din film să fie numite după numele lor reale, adică cele ale actorilor. Puțină spontaneitate nu ar fi stricat.

Poate gândesc mult prea profund. Mă gândesc că filmul și-ar fi dorit să fie și o subtilă pildă legată de maturizarea proprie și despre ce înseamnă să fii independent fără să-ți elimini definitiv relația cu părinții.

Ei bine, m-am înșelat, pentru că la final filmul reia totul de la început!

Din punct de vedere actoricesc, lucrurile stau cât de cât ok. Cel mai mult mi-a plăcut de Andreas Petrescu, cel care joacă magistral tipologia PROSTULUI FAMILIEI.

Adriana Trandafir sau Carmen Tănase (apare și ea) își joacă aceleași roluri pe care le-am observat de-a lungul ultimilor ani. Deci nu e nimic nou sub soare.

Mai apare și Maia Morgenstern. Cu cea mai mare admirație pentru dânsa, dar nu ai cum să ajungi de la filme regizate de zei precum Pintilie sau Mel Gibson la astfel de răgălii.

NOTĂ

Per total, Mă mut la mama este un film excelent… DE PROST.

Slab. Extrem de slab. De la regie, la imagine, la umor și până la scenariu, aproape totul este sub orice critică. Singurul strop de viață îl aduce Andreas Petrescu. În rest, un film care dovedește că o piesă de teatru bună nu se transformă automat într-un film bun.

Mă mut la mama este, din păcate, un film care nu ar fi trebuit să iasă niciodată din scenariu, darămite să ajungă pe marile ecrane.

Articolul Mă mut la mama apare prima dată în GenFilme.

Hai să vedem cum a fost deflorarea aței regizorale de către domnul Muntean.

SINOPSIS

Furia prezintă povestea lui Luca (Dragoș Bucur), un tânăr atras de adrenalină, viteză și de lumea periculoasă a curselor ilegale de mașini. Alături de prietenul său Felie (Andi Vasluianu), el ajunge să intre într-un joc riscant, controlat de oameni violenți și fără scrupule.

Totul pornește de la o datorie și de la o cursă care nu se termină așa cum fusese stabilit, iar această greșeală îi aruncă pe cei doi într-o situație-limită.

Pe măsură ce presiunea crește, Luca trebuie să găsească rapid o soluție pentru a scăpa de amenințările venite din partea lui Gabonu (Adrian Tuli), un personaj temut din zona interlopă.

În același timp, relația cu Mona (Dorina Chiriac) arată partea mai vulnerabilă a personajului principal, prins între dorința de libertate, impulsurile de moment și consecințele propriilor alegeri.

EXECUȚIE

Nu prea am găsit date despre bugetul filmului, dar sunt foarte curios de care au fost costurile. Zic asta deoarece mi s-a părut o producție la o oarecare scară măricică pentru un film românesc din acea perioadă.

Deși este un film despre imaginea post-decembristă, totuși mi-a plăcut că totul a fost învelit într-o manieră atipică față de tot ce a însemnat Noul Val Românesc.

Furia vorbește despre capcana banilor ușori și despre cum un vis aparent inocent se transformă într-un coșmar din care nu mai ai ieșire.

Mai exact, filmul este o radiografie a generației pierdute de la începutul anilor 2000 din România, a tinerilor atrași de strălucirea falsă a lumii interlope, a mașinilor tunate, a manelelor și a banilor făcuți peste noapte, dar care ajung să plătească scump naivitatea.

Vai, cum domne, să ai ceva cu manelele? Ești rasist, domne! Huoo, l-ai fluierat și tu pe Babasha la Coldplay?

Cum să nu apreciezi un gen muzical care vorbește despre femei la produs, cocolăreală, mașini scumpe, despre „Hai, fă, să ți-o dau!”, cu locații unde se aruncă sute de mii de euro pe jos. Dar na, dacă huidui așa ceva, ești rasist!

Evident, și-n alte genuri există astfel de metehne, dar hai să nu ne mai sensibilizăm atâta. De asemenea, de menționat că nici asupra manelelor nu vreau să fac o generalizare totală, în niciun caz.

Dar să fim serioși și onești, aici, în România, nu am văzut clanuri interlope care la petreceri să rupă boxele cu Lady Gaga, Adele, Michael Jackson, Holograf, Dan Spătaru sau Aurelian Andreescu.

Nu o să auziți la petrecerea dată de Nuțu Cămătaru: Mânca-ți-aș gura ta, fratelo, ia bagă un Tom Jones!

Este un film despre jungla României post-decembriste, unde statul este absent, regulile nu există, iar singura lege este a celui cu pumnul mai tare sau cu șmecheria mai fină. Scapă cine poate, iar cei care nu pot (sau cei care visează prea naiv) sunt devorați.

Însă din toată această mizerie, prietenia dintre Luca și Felie este acea oază de speranță.

Ei rămân împreună, vorbesc, se ceartă, se bălăcăresc, se iau la câteva palme, dar nu se părăsesc. Merg până la capăt împreună.

Și aici este ironia cruntă: în timp ce tot sistemul din jur este putred, corupt, lipsit de orice scrupul, cei doi prieteni reușesc să păstreze ceva necontaminat. Astfel, loialitatea lor devine un fel de simbol al rezistenței.

Iar toate fazele dintre ei generează niște replici generoase de râs.

Din punct de vedere actoricesc, nu am ce să reproșez. Veșnicul cuplu Dragoș Bucur și Andi Vasluianu se află la datorie și formează un întreg, chimia dintre ei fiind savuroasă.

Dorina Chiriac în rolul Monăi este genială. Dacă prietenia dintre Luca și Felie este oaza de speranță, Mona este puntea spre normalitate. Sau, mai exact, ceea ce ei riscă să piardă definitiv.

Ea are un loc de muncă obișnuit, visează la o viață simplă, poate la o casă, poate la liniște. Este imaginea celor care n-au luat-o pe căi greșite pentru a ajunge la bogăție.

Mă întorc la manele. Filmul acesta este un exemplu perfect pentru filmele comerciale de cum să integreze non-actori în distribuții. În cazul de față, apare Adrian Minune, care este integrat perfect.

Regizoral, filmul este bine executat, are ritm alert și este de un gri exploziv. Adică, deși este realizat prin acel minimalism care avea să definească Noul Val, totuși are și multă dinamică și culoare.

Când spun „gri exploziv”, mă refer la faptul că filmul poartă amprenta acelui realism auster care avea să devină marca Noului Val Românesc, adică cameră statică, planuri lungi, lipsă de muzică subiectivă, acțiune ancorată în cotidian.

Dar, spre deosebire de filmele care aveau să vină mai târziu, Furia nu este lent. Nu este contemplativ. Nu te lasă să te odihnești în tăceri filosofice.

Radu Muntean demonstrează că minimalismul nu este sinonim cu lentoarea. Poți să fii auster, dar să ai ritm. Poți să fii realist, dar să nu plictisești privitorul. Bravo, domne! Așa da!

Singura problemă a filmului de față o reprezintă sunetul execrabil, care se împletește cu ADR-ul la fel de dezastruos. Slavă sfintelor subtitrări, că altfel mai înțelegeam doar cântările lui Minune.

NOTĂ

Sincer, pentru un debut regizoral, Furia mi s-a părut un film reușit și foarte diferit din multe puncte de vedere față de tot ce urma să vină cu Noul Val.

Acuma, poate sunt defect la mansardă. Dar sunt de părere că mai mișto sunt primele filme realizate de Radu Muntean față de cele noi. Nu că ultimele sale proiecte ar fi niște dejecții, în niciun caz, dar rezonez mai mult cu proiectele sale de început.

Este un film despre cum banii ușori îți otrăvesc sufletul înainte să-ți golească buzunarul. Este despre cum visul devine coșmar când nu mai ai cum să oprești mașinăria.

Nu este perfect. Sunetul este deplorabil, iar bugetul mic se simte, dar este sincer, viu și este un produs sută la sută tradițional românesc din toate punctele de vedere.

Articolul Furia apare prima dată în GenFilme.

Mai exact, este un film în memoria celui care a fost procurorul Panait.

SINOPSIS

Filmul îl are în centru pe Cristian Panduru (Emilian Oprea), un tânăr procuror care crede sincer în ideea de dreptate și în rolul instituțiilor statului.

Cariera lui pare să meargă într-o direcție promițătoare, până în momentul în care primește dosarul lui George Bucur (Mihai Constantin), un procuror mai experimentat, acuzat de fapte de corupție și aflat sub presiunea unei anchete extrem de sensibile.

Pe măsură ce începe să lucreze la caz, Cristian observă că lucrurile sunt mult mai complicate decât par la suprafață. În jurul anchetei apar contradicții, presiuni și oameni influenți care par interesați mai degrabă de rezultatul politic al dosarului decât de adevăr.

Relația cu superiorii săi devine tot mai tensionată, mai ales cu cei care reprezintă mecanismele reci și impredictibile ale sistemului.

EXECUȚIE

Nu sunt vreun extremist absurd. L-am criticat obiectiv pe Tudor Giurgiu când a trebuit să primească critică. Da! O să mai fac asta? Cât se poate de clar!

Băi, dar atunci când consider că este de treabă bună, atunci, la fel de obiectiv, pot să și laud. Cât despre acest De ce eu?, în mare parte nu pot decât să laud.

Filmul este o radiografie rece și apăsătoare a unui sistem corupt, unde jocurile de putere și interesele ascunse ajung să valoreze mai mult decât adevărul sau dreptatea.

Iar caracterul cu adevărat terifiant al poveștii vine din felul în care instituțiile devin mecanisme impersonale care distrug lent individul.

Așa cum am spus și în preambul, filmul este inspirat din fapte reale.

În centrul poveștii stă Cristian Panduru, tânărul magistrat idealist, proaspăt întors de la o școală bună, convins că justiția poate fi făcută corect dacă ai curaj.

Emilian Oprea nu interpretează nici naivul care merge cu capul înainte fără să vadă pericolul, nici martirul care își asumă conștient sacrificiul. Este cineva care crede, la început, că poate să facă binele fără să supere pe nimeni.

În mintea lui, ancheta asupra lui Bogdan Leca este doar o misiune, o hârtie pe care trebuie să o scrie corect și atât. Ce e atât de greu? Ce e dificil în a face o meserie cu bună credință?

Singura problemă este că, în sistemul în care trăiește și în care ne aflăm cu toții, nu există compromis posibil. Ori ești cu ei, ori ești împotriva lor. Iar „ei” au toate pârghiile: presa, dosarele, amenințările, colegii șarlatani.

Dacă Panduru este o utopie, atunci societatea în care trăiește este o anti-utopie. Este o lume în care a fi drept este mai periculos decât a fi corupt, în care curajul este pedepsit, iar lașitatea este recompensată.

Tudor Giurgiu construiește o atmosferă extrem de sumbră. Nici nu ai zice că ne aflăm într-o țară scăpată de mult de comunism. Ba mai mult, crezi și simți că te afli în acea perioadă de tristă amintire în care Securitatea făcea legea.

Nu există mitraliere trase în mulțime, nici arestări în miez de noapte, nici tortură fizică.

Există, în schimb, ceva mai sinistru și mai diabolic: aceeași atmosferă apăsătoare de când lumea și pământul, aceeași senzație că ești privit tot timpul, aceeași certitudine că, dacă greșești, cineva știe și va folosi informația împotriva ta.

Marius Panduru, directorul de imagine, îmbracă filmul într-o paletă aproape bacoviană: griuri, marouri închise, albastru stins. Nu există nicio culoare caldă, niciun moment de respiro vizual.

Birourile sunt înghesuite, pline de dosare îngălbenite și mobilier din lemn masiv, din acela care a împodobit odinioară birourile PCR-iste.

Din punct de vedere actoricesc, Oprea este inima filmului, dar despre el am tot discutat până acum. Face un rol foarte bun, ceea ce este de la sine înțeles.

Mihai Constantin este conștiința lui tulburătoare.

Rolul lui Codrea, procurorul șef care îl sfătuiește pe Panduru să se lase de anchetă, este masca răului pur, cel care la prima vedere pare că este un om bun, cu intenții sănătoase pentru colegul său. Dar atunci când își dă jos masca, ei bine, acesta se transformă în diavolul pur.

Singurul mare minus, care este extrem de gigant, este sunetul. Aici nu am ce să zic mai mult. Departamentul de sunet a fost execrabil. Marele meu noroc este că am avut parte de subtitrări, pentru că dacă nu aveam, cred că înțelegeam maximum 30% din film.

NOTĂ

Tudor Giurgiu construiește o radiografie sumbră a unui sistem judiciar care, deși formal ieșit din comunism, funcționează după aceleași reflexe: frica, turnătoria, presiunea pe vulnerabilități și izolarea celui care îndrăznește să fie drept.

La final, întrebarea din titlu rămâne suspendată în aer, ca o acuzație tăcută la adresa unui sistem care a înghițit prea mulți tineri curajoși și i-a scuipat sub formă de cifre statistice.

„De ce eu?” nu are un răspuns. Dar, punând-o, devine o oglindă în care fiecare dintre noi trebuie să privească și să se întrebe ce ar fi făcut în locul lui.

Cristian Panait a fost un tânăr procuror care a primit sarcina de a investiga un coleg magistrat acuzat de corupție.

În timpul anchetei, asupra lui au existat presiuni puternice venite din interiorul sistemului, iar situația lui psihologică s-a degradat treptat.

În 2002, Panait a murit după ce a căzut de la etajul apartamentului său, moartea fiind oficial considerată sinucidere, iar după patru luni cazul acestuia a fost clasat.

De asemenea, Pinocchio, zis și Victor Ponta, a declarat că a fost un „foarte bun și apropiat” coleg cu acesta. La putere, în acea perioadă, aflându-se răposatul cancer securisto – KGB-ist, Ion Iliescu, iar pușcăriașul Adrian Năstase purtând platoșa de prim-ministru.

Iar la șefia justiției se afla Rodica Stănoiu, care, după cum s-a demonstrat oficial, a fost colaboratoare a Securității. În 2025, aceasta s-a dus după Ion Iliescu, lucru pe care, din suflet, li-l doresc și domnului Ponta și domnului Năstase. Și dacă se poate, să se ducă cât mai repede!

Articolul De ce eu? apare prima dată în GenFilme.

Un film regizat și scris de același Igor Cobileanski, pentru care a câștigat Premiile Gopo pentru scenariu și regie.

SINOPSIS

Alina (Daniela Nane) este asistentă medicală și își câștigă existența îngrijind pacienți în comă.

Fiul ei, Radu (Theodor Șoptelea), a intrat într-un bucluc serios și are nevoie urgentă de o sumă mare de bani. Fără să aibă de unde să îi strângă, Alina primește în același timp două propuneri care par să îi schimbe soarta.

Mihaela (Ada Lupu), fiica unui pacient bogat aflat în comă, îi oferă o recompensă generoasă pentru îngrijirea specială a tatălui său.

Paralel, renaște o veche poveste de dragoste cu Pavel (Andrei Aradits), un agent imobiliar care îi promite un viitor mai bun și un loc de muncă pentru fiul ei.

Ceea ce pare o ieșire din coșmar se transformă însă într-o capcană. Banii dispar, minciunile se adună una peste alta, iar totul devine un haos.

EXECUȚIE

Structural, filmul amintește foarte mult de Dunkirk-ul lui Nolan sau, ca să o ardem pe românește, de Occidentul lui Cristian Mungiu. Mai exact, avem patru povești diferite care se interconectează și se întrepătrund.

Povestea este spusă din patru perspective diferite. Fiecare personaj oferă propria versiune a acelorași evenimente, iar spectatorul este pus în fața unei dileme clasice: cine spune adevărul și cine își construiește propria realitate convenabilă?

Această structură de tip puzzle-mozaic este magistral construită, iar asamblarea ei este făcută cu multă răbdare. Aici, regizorul este un adevărat chirurg.

Trebuie să recunosc că au fost foarte multe momente în care am crezut că l-am prins cu mâța-n sac pe domnul Igor.

Eram ferm convins că unele momente erau rezultatele unor greșeli de continuitate sau lipsite de logică, când, de fapt, ceea ce urma era ca următoarea perspectivă să îmi ofere câte un croșeu în plex printr-o nouă notă adăugată pe portativul filmului.

Pe lângă această structură, regia este excelentă. Cobileanski filmează Bucureștiul așa cum este: blocuri gri, interiorul unui spital vechi și saloane unde pacienții sunt conectați la aparate, bogați privilegiați și oameni săraci sau modești.

Însă în toată această junglă, există ceva care strălucește puternic: sălile cu jocuri de noroc (păcănele), locațiile de amanet și ecranele telefoanelor unde se desfășoară o sesiune puternică de pariuri sportive.

Este un univers murdar pe care îl recunoști imediat dacă trăiești în țara noastră. Așadar, cineastul de peste Prut execută o regie plină de un realism crud, iar la acest realism sumbru contribuie și absența coloanei sonore.

Din punct de vedere tematic, scenariul este extrem de suculent.

Comatogen este o radiografie tăioasă a felului în care corupția nu este doar un fenomen social, ci una dintre straturile noastre cele mai ascunse, pe care le descoperim atunci când suntem împinși la limită.

În film, corupția nu înseamnă doar bani dați sub masă sau șpăgi la spital. Ea înseamnă compromisul pe care fiecare personaj îl face cu propria conștiință pentru a obține ceea ce își dorește.

Niciun personaj nu este complet rău, niciunul complet bun. La un moment dat, pe fiecare ajungi să îl antagonizezi, dar și să empatizezi cu el, tocmai pentru că filmul îți arată că binele și răul coexistă în fiecare dintre noi.

Și mai ales în contextul filmului, nu ai cum să nu îți pui întrebarea: tu ce ai face dacă ai fi în locul personajului X?

Mi-a plăcut regia, structura, scenariul, dar dacă e să spun un singur lucru care m-a zdruncinat complet, acela este actoria.

Întreaga distribuție se află la un nivel nuclear și impecabil.

Daniela Nane este racheta nucleară a filmului. Ea este cea care cară pianul pe scări. Alina nu este o victimă care plânge în hohote, nu este eroina care se sacrifică cu noblețe. Este o femeie obosită, care a învățat să își ascundă durerea sub gesturi mici.

Poți spune despre ea că a fost o mamă absentă și că din cauza ei fiul ei a ajuns ultimul bărbugiu? Clar! Dar absența ei a fost un sacrificiu pentru a avea un trai decent, mai ales că este și o femeie singură.

Cât despre Radu, fiul Alinei, care este interpretat de Theodor Șoptelea, acesta face un rol foarte dificil, deoarece încearcă să îi aducă personajului acea notă de mijloc, un tânăr care nu știe să fie adult, care a învățat să mintă înainte să învețe să spună adevărul.

Când se uită la mama lui, în ochii lui vezi atât recunoștința, cât și rușinea de a fi o povară.

Poate gândesc eu prea filosofic, dar dependența lui Paul pentru jocurile de noroc este o metaforă a societății noastre, una conectată non-stop la aparate și care încearcă să supraviețuiască.

Butoane pe care apeși la întâmplare, lumini care clipesc, speranțe care se aprind și se sting în aceeași secundă.

Apoi vine Andrei Aradits în rolul lui Pavel, simbolul iubirii reaprinse, cel care încearcă să o facă pe Alina să se îndrăgostească din nou de el.

Credeți că va reuși? Păi să zic doar că jobul lui este cel de agent imobiliar. De asemenea, ceea ce mi s-a părut foarte înfricoșător la personajul lui este că vezi o persoană extrem de goală pe interior, incapabilă de a simți ceva. Te uiți la el și nu știi de unde să îl apuci.

Și nu în ultimul rând, o avem și pe Ada Lupu.

Mihaela, fiica bogată care își răscumpără liniștea cu bani, este un personaj foarte interesant. Ai putea rapid să o etichetezi ca pe o caricatură a răului cel mai scârbos.

Ea este gagica de bani gata, cea care a fost dependentă non-stop de portofelul tatălui. Deci, practic, Mihaela este copilul bogat care nu a învățat să fie adult.

Este oglinda în care societatea noastră se poate privi dacă are curajul să vadă, o societate în care banii au devenit atât de importanți încât am uitat să mai fim oameni. Și în care liniștea cumpărată nu este decât o altă formă de comă.

NOTĂ

Deși filmul a avut subtitrare, din fericire nu m-am ajutat de ea, sunetul fiind impecabil de bine mixat, totul auzindu-se clar.

Igor Cobileanski construiește, în aparență, un thriller etic despre o asistentă care face un pact sinistru pentru a își salva fiul.

Dar, dincolo de scheletul narativ, el construiește, de fapt, o radiografie a unei societăți în comă, o lume în care toți respiră, dar nimeni nu mai simte cu adevărat.

Este vorba despre acceptarea tăcută a compromisului, despre felul în care fiecare personaj își înghite scârba și continuă să repete aceleași păcate.

Și aici intervine marea întrebare pe care filmul o lasă în urmă: oare și noi suntem în această comă? Oare ne-am obișnuit atât de bine cu minciunile mărunte, cu compromisurile zilnice, cu privirea întoarsă de la ceea ce doare, încât am uitat cum este să fii cu adevărat treaz?

În concluzie, Comatogen se numără printre cele mai șmechere filme autohtone văzute în ultima perioadă, iar pentru mine rămâne un mare mister cum de acest film a câștigat premiile Gopo pentru regie și scenariu, a oferit patru nominalizări la actorie, dar a pierdut marele premiu.

Articolul Comatogen apare prima dată în GenFilme.

Filmul îl găsiți online pe Eventbook, la doar 20 de lei.

SINOPSIS

Suntem plasați în România anului 1992, într-o perioadă încă tulbure, în care tranziția postcomunistă amestecă haosul administrativ.

În centrul poveștii se află Sava (Bogdan Farcaș), un pacient dintr-un spital de psihiatrie care urmează să fie desființat sau mutat, odată cu retrocedarea clădirii către o mănăstire.

În momentul în care pacienții sunt transferați către alte spitale, Sava se strecoară prin podurile mănăstirii, până când acesta este descoperit de călugării acelui lăcaș.

Pentru protagonist, spitalul nu este doar un spațiu al izolării, ci și locul în care încearcă să ducă la capăt un vis bizar și emoționant: construirea unei farfurii zburătoare.

EXECUȚIE

Din punct de vedere tehnic, Nebunul este impecabil, nu am ce reproșuri să aduc. Pe plan sonor, filmul se aude cristal, nici nu aveam nevoie de subtitrări ca să înțeleg liniile de dialog.

Pe plan tehnico-regizoral, imaginea arată foarte bine, de acest departament ocupându-se Cristian Gugu. Iar împreună cu coordonatele și indicațiile date de regizor, avem parte de un univers limitat în spațiu, un loc fără scăpare.

Și totuși, despre ce este vorba în acest film?

Așa cum reiese din premisă, totul pornește de la o situație absurdă și țăcănită, aproape de anecdotă, dar ajunge să spună foarte multe despre marginalizare, libertate și felul în care o societate își abandonează oamenii vulnerabili.

Iar de aici vine marele merit al lui Igor Cobileanski, de a oferi un excelent melanj între comedie și dramă.

Pe plan umoristic, Nebunul mi-a oferit niște porții generoase de râs, cum n-am avut de foarte multă vreme.

Nu o să intru în spoilere foarte mult, dar mi-a crăpat diafragma în mine la momentul în care personajul lui Bogdan Farcaș își face pentru prima oară apariția și la problemele de măsea ale călugărului Sergiu Costache.

Iar pe lângă unele acțiuni comice, e de apreciat și dialogul scris cu mare haz și îmbibat în ironii subtile.

Dar există și partea cu adevărat dramatică în această poveste.

Filmul are și o dimensiune socială foarte clară. Vorbește despre felul în care societatea îi etichetează pe cei diferiți și apoi îi scoate din cadru.

Când un om nu se potrivește cu logica majorității, este mai ușor să fie numit nebun, bolnav sau satanist.

Nu este o critică acidă și fără scrupule adusă Bisericii, dar aici observăm clar unde poate duce fanatismul religios și lipsa de deschidere, în special când te izolezi doar între patru pereți.

Cum, bă, să stai non-stop în gură cu IUBIREA APROAPELUI, iar tu, când vezi că semenul tău e diferit față de tine, scopul tău este să-l iei la pietre și la biciuieli, de parcă ar fi ultimul infractor scârbos?

Mă repet, acțiunea are loc în 1992. Dar știți ce este cel mai trist? Că mentalitatea noastră a rămas la fel de închisă, iar toleranța și bunătatea rămân niște concepte îndepărtate.

Bogdan Farcaș este inima și sufletul acestui film. E adevărat, te uiți în ochii lui și vezi un dilimache care merită o cămașă de forță, dar dacă te uiți mai atent, totuși vezi un suflet cald și plin de altruism, care poartă valori precum altruismul și libertatea.

Iar de aici, cred că vine marea întrebare a filmului: CINE ESTE CU ADEVĂRAT NEBUNUL?

NOTĂ

Filmul are umor, are tristețe, are absurd și are o umanitate foarte sinceră. Nu este doar povestea unui om considerat nebun, ci povestea unei societăți care nu mai știe ce să facă tocmai cu cei care au cea mai mare nevoie de grijă.

Singurul minus al filmului este faptul că această poveste nu a fost dusă până la capăt și că nu a ieșit un lungmetraj.

Mă rog, nu este un minus obiectiv. Din ce-am înțeles, s-a ajuns la mediumetraj și nu la lungmetraj din cauză că nu a fost îndeajuns bugetul.

Deci, mai corect spus, acesta este marele meu moft și, cel mai probabil, moftul pe care întreaga echipă și l-ar fi dorit îndeplinit.

Dar per total, ca structură, tematică și poveste, Nebunul este printre cele mai mișto filme românești pe care le-am văzut în ultima și lunga perioadă de timp.

Așa că nu-mi rămâne decât să-i acord o notă puternică și să mă pregătesc pentru Comatogen.

Articolul Nebunul apare prima dată în GenFilme.