Ceva deosebit, aș spune, mai ales că vorbim despre o peliculă destinată familiei, în special pentru prichindei.

SINOPSIS

Filip (Matei Donciu) este un băiat de zece ani dintr-un sat. Își dorește enorm o pereche nouă de încălțări pentru un meci de fotbal la care visează de mult. Dar, când pachetul sosește, descoperă că a primit doi pantofi pentru piciorul drept.

Ceea ce părea o simplă neplăcere se transformă într-o adevărată expediție. Filip pornește singur, pentru prima dată departe de casă, în căutarea pantofului lipsă.

Drumul lui devine o călătorie de inițiere printr-o lume în care realul și imaginarul se amestecă, iar fiecare întâlnire îl învață ceva nou despre sine și despre cei din jur.

EXECUȚIE

Trecerea de la comedii urbane la un film pentru copii cred că a fost o provocare serioasă, însă, la finalul zilei, Paul Negoescu a reușit o treabă excelentă.

Umorul său sec, observația socială fină și capacitatea de a crea personaje memorabile sunt toate prezente aici, doar că într-o formă mai blândă, mai accesibilă pentru toată familia și mai ales, pentru copilași.

Filmul îți prezintă copilăria și cu bune și cu rele, în special cea de la sat.

Mi-a plăcut că Paul Negoescu nu idealizează acest mod de trai, ci ți-l prezintă în cel mai obiectiv mod cu putință:

Nu îl prezintă nici ca pe un paradis pierdut, nici ca pe un loc blestemat. Îl arată așa cum este: un loc cu oameni calzi și cu oameni reci, cu libertate și cu limitări, cu bucurii simple și cu frustrări la fel de simple.

Călătoria lui Filip după pantof nu este doar o aventură, este o metaforă a copilăriei însăși: pornești de acasă cu ceva, pierzi ceva pe drum, iar la final ajungi altundeva poate nu unde voiai, dar unde trebuia să ajungi.

Pe scurt, Atlasul Universului este o călătorie despre omenie, prietenie și bunătate care nu cunoaște granițe.

Într-o lume în care copiii sunt învățați să se ferească de străini, să nu vorbească cu necunoscuți, să aibă grijă cu cine se împrietenesc, Filip face exact opusul. El pornește la drum și se încrede.

Vorbește cu oameni pe care nu i-a mai văzut niciodată. Cere ajutor. Acceptă ajutor. Iar de fiecare dată când o face, întâlnește omenie.

Și mare atenție, nu primește ajutor de la toată lumea, adică nu-i nimic idealizat cu lapte și miere, dar după câteva drumuri întunecate, Negoescu ne arată și lumina de la capătul tunelului.

Relația dintre Filip și câinele Mbappé (da, așa îl cheamă pe câine) este cea mai pură ilustrare a prieteniei.

Cei doi nu vorbesc aceeași limbă – literalmente. Filip vorbește română, Mbappé latră. Nu împărtășesc aceeași specie, nu au același trecut, nu se cunosc de mult. Și totuși, se înțeleg perfect.

Pentru că prietenia nu are nevoie de cuvinte. Are nevoie de prezență. De faptul că ești acolo când celălalt are nevoie de tine. De faptul că împărți ce ai, chiar dacă nu ai mult.

De asemenea, în această călătorie, al nostru Filip întâlnește o puștoaică unguroaică de la care primește multă bunătate și ajutor.

Într-adevăr, e o relație ciudată în ochii unora care, vorba aia, s-au aflat în oastea lui Avram Iancu. Aici, e vorba de niște copii cu suflete pure și inimi inocente ale căror minți nu au fost intoxicate cu orgoliile și frustrările prostești ale părinților adulți.

Și chiar și așa, deși niciunul nu înțelege ce spune fiecare, prin iubire prietenească și bunătate ajung să se înțeleagă de minune.

Pe parcursul călătoriei sale, Filip nu învață doar să se descurce singur. Învață și să ceară ajutor, ceea ce este, pentru un copil, un act de mare umilință. Învață să accepte că nu poate face totul singur. Învață să împartă ce are, chiar dacă puținul lui este tot ce are.

Pe plan actoricesc, Matei Donciu este cel care cară pianul pe scări.

Filip nu este un personaj „drăgălaș”. Nu zâmbește mereu, nu spune replici memorabile la fiecare pas, nu este construit să te cucerească. Este un băiat obișnuit, încăpățânat, curios, uneori morocănos, alteori vulnerabil.

Repet – E NATURAL! E CREDIBIL! Când Filip este speriat, simți frica. Când este furios, simți furia. Când este trist, simți tristețea. Iar când, la final, pornește mai departe alături de Mbappé, simți că ai crescut alături de el.

Îmi aduce aminte de anul trecut unde am cunoscut-o pe Emma Ioana Mogoș în Dinți de lapte! Și apropo, surprize și surprize: Regizorul acelui film, Mihai Mincan a fost co-scenarist aici, la Atlasul Universului.

Imaginea este foarte frumoasă mai ales datorită regiei care știe cum să portretizeze peisajele prin ochii copilului.

Ana Drăghici, directoarea de imagine, folosește cadre largi care îl fac pe Filip să pară mic în fața lumii. Câmpurile se întind cât vezi cu ochii, cerul e imens, drumurile par să nu se mai termine, iar paleta de culori este caldă, aproape de basm.

NOTĂ

Este o dovadă că cinematografia românească poate face față unor genuri pe care le-a neglijat prea mult timp.

Este o rază de lumină într-un peisaj în care filmele pentru copii aproape că au dispărut. Și, mai presus de toate, este o poveste despre curaj, prietenie și bunătate care merită spusă și auzită.

Sper ca acest film să fie un nou start și un imbold pentru alți cineaști în a aborda asemenea povești sau execuții – Avem nevoie și de astfel de filme pentru familie, nu doar pentru un anumit segment de public.

Până atunci îi acord o notă corectă și cinstită de 8.

Articolul Atlasul Universului apare prima dată în GenFilme.

Ce a fost scandalul Mița Biciclista vs Nea Mihai, dar și ce au fost masturbările agresive în grup legate de Tudor Giurgiu, Letterboxd, critică și „heteroii borâți”.

SINOPSIS

Premisa este foarte simplă și extrem de scurtă!

Bianca (Andreea Vasile) este o femeie care, în pragul nunții, descoperă că logodnicul ei o înșală. Petrecerea îi este sabotată de apariția intempestivă a amantei acestuia, iar șocul o determină să fugă de la propria nuntă.

Fără să privească în urmă, se urcă în prima mașină și pornește într-o odisee haotică prin Eforie Sud, o stațiune aproape pustie la final de septembrie.

EXECUȚIE

Așadar, primul proiect care se prezintă ca – Primul film one-shot din România.

Lucrurile stau în felul următor: 3 zile în septembrie poate fi văzut în două feluri: fie ca un film direct în sine, fie ca un proiect experimental.

Dacă îl privim în prima perspectivă, atunci lucrurile se plasează undeva pe linia de plutire, iar dacă o facem din a doua, ei bine, putem să închidem ochii la unele aspecte. Iar ca o medie împreună, rezultatul e decent și atât.

E de la sine înțeles că mini-seria Adolescence a ridicat steagul până pe Muntele Everest, aș fi nebun să compar acest proiect cu mini-seria de pe Netflix.

Dacă acolo au fost vreo 6 luni de repetiții pentru câteva ore de serial, aici au fost câteva zile, din spusele lui Tudor Giurgiu. Și asta e cea mai mare problemă a filmului. Se vede și se simte că e un film făcut pe repede înainte pe tertipul „Hai să încropim ceva interesant aici!”.

Să o luăm cu părțile pozitive:

În primul rând, cu mici excepții, execuția regizorală funcționează. Planul-secvență în continuu reușește un efect imersiv foarte bun, încât te ține captiv în lumea Biancăi, iar totul face ca ritmul să fie alert, totul curgând lin și clar.

Într-adevăr, e un moment în care camera mai are puțin și e scăpată din mâini, se învârte, se defocalizează – E o întreagă demență ce se petrece în acel segment scurt. Dar în mare parte, a funcționat toată această treabă cu one shot-ul.

În al doilea rând, actoria e foarte bună, toți sunt naturali, credibili, însă vârful de lance al distribuției este Andreea Vasile – O adevărată bombă cu ceas care are momente în care explodează când te aștepți mai puțin.

Andreea Vasile construiește o Biancă vulnerabilă, dar paradoxal de puternică în absurdul situației. Și așa cum am spus mai devreme, e o bestie, are momente în care zici că se poate transforma într-un Joker al nunților și e gata să sfâșie tot ce-i stă în cale.

Vedem o femeie distrusă, dărâmată, aflată la podea, dar care reușește și să se ridice și să ia atitudine.

De asemenea, distribuția secundară, din care fac parte Emilian Oprea, Adela Popescu, Emilia Popescu, Conrad Mericoffer și Mirela Zeța, aduce un plus de energie și culoare, dar în același timp, aceștia sunt cu totul eclipsați de forța Andreei Vasile.

Și nu în ultimul rând, primele 15 minute mi s-au părut brillante. Pelicula de față nu începe direct molcom, nu stă la taclale la povești mărunte, începe în forță, iar când amanta sosește, atunci începe nebunia.

Tot ce ține de la început până la plecarea efectivă a Biancăi de la nuntă mi s-a părut super bine realizat, mai ales pe partea de umor, unde am râs pe săturate.

Iar acum intrăm în zona unde terenul e mai slab și infertil.

Marea problemă a filmului o reprezintă scenariul și avalanșa de idei trântite în scriitură.

După ce Bianca își părăsește propria nuntă, dintr-o comedie neagră cu accente dramatice totul se transformă în ceva foarte experimental. Nu vă gândiți la chestii super complexe și filosofice, dar intră într-o zonă oarecum experimentală, dar și foarte puțin plauzibilă.

Fără să dau spoilere, dar e foarte puțin plauzibil ca o familie de nuntași să primească la propriul lor eveniment ultima străină de pe stradă.

Și-n plus, ideea unui drum de redescoperire și alinare este super interesantă, dar pe parcurs, însă, am simțit că nu aflu mai nimic despre Bianca și despre ce gânduri și sentimente o încearcă mai exact.

Mă așteptam ca toată aventura ei nocturnă să fie una plină de trăznăi și chestii memorabile. De fapt, cam asta a fost marea mea problemă cu restul filmului – Nu se întâmplă nimic memorabil.

NOTĂ

Intenția și curajul sunt de apreciat și sunt foarte interesante, iar din aceste puncte de vedere, Tudor Giurgiu merită apreciat și aplaudat.

Însă, pentru mine, din păcate, aceste lucruri nu au fost suficiente. Chiar mă oftic tare, deoarece începuse foarte bine și simțeam că o să mă „confrunt” cu un film foarte bun. Mă repet, de menționat prestația Andreei Vasile care-i o rachetă nucleară.

Și ca o mică paranteză legat de scandalul de la Gopo care a gravitat în jurul acestui film, așa cum am spus și-n alte articole, o bună bucată a internetului se află într-o continuă psihoză în a găsi inamici și tabere adverse.

Scurt și la obiect: Nici Tudor Giurgiu nu merită protejat – Totuși, e de prost gust ca un ditamai regizorul să se pună la mintea unui țânc care nu știe să-și expună într-un mod corect și cinstit o critică.

Și nu, argumentul că „Vai, domne! Oricum Tudor Giurgiu e un regizor mediocru!” – Nu este valabil! Dacă în locul lui Tudor Giurgiu se aflau de la Paul W.S. Anderson la Mungiu, Spielberg, Puiu, Nolan sau Paul Thomas Anderson, trebuiau la fel de taxați și trași de urechi.

La partea opusă, nici băiețașul ăla nu merită zid. Pentru început, să mai lucrăm la opinii obiective, argumentate și bazate pe criterii fondate. Și chiar și așa, recunosc, poate și eu am momente în care mai sar calul, dar îmi asum ce scriu și scot pe gură și nu am nevoie de protecția internetului.

Articolul 3 zile în septembrie apare prima dată în GenFilme.

Iar ce ocazie mai frumoasă decât să discut despre un câștigător care vine de pe meleagurile noastre – Nu e locul tău aici, regizat de Florin Șerban.

SINOPSIS

Marius Călimănescu (Adrian Văncică) este medic chirurg și șef de secție într-un spital dintr-un oraș de provincie. După moartea soției sale, a rămas singurul părinte al fiului său adolescent, Ioan (Teodor Butănescu).

Deși este un profesionist respectat, Marius nu bănuiește ce se întâmplă în viața fiului său în timpul nopților: Ioan face parte dintr-un grup de tineri mascați care vandalizează mașinile parcate ilegal pe străzile orașului.

Totul se schimbă în momentul în care un cetățean de etnie romă îi admonestează pe tineri în timpul unei astfel de acțiuni, iar conflictul escaladează până la crimă.

Ioan ajunge în vizorul poliției ca suspect, iar Marius descoperă brusc întreaga viață ascunsă a băiatului pe care credea că îl cunoaște.

EXECUȚIE

Mă bucur din suflet că România s-a întors de la Locarno cu un film care vorbește pe înțelesul tuturor, fără să o dăm în intelectualități experimentaliste pe care doar regizorul le înțelege și atât.

Cât despre execuție în sine… Ei bine, dacă vă era dor de Noul Val Românesc, Florin Șerban (Dacă vreau să fluier, fluier) ne readuce estetica celebrei mișcări, doar că la puterea a zecea.

Nu neg – prima oră din cele două și jumătate a fost un infern total până să mă acomodez cu stilul regizoral.

Din punct de vedere regizoral, așa cum cred că v-ați dat seama, vorbim despre un minimalism extrem. Totul este filmat din cadre lungi, statice, trase prin cameră fixă și compuse în planuri-secvență.

Însă, pe cât de obositor este la început, pe atât este de lăudat, deoarece actorii au avut segmente solide în care trebuia să livreze totul la perfecție, punct și virgulă.

La montaj nu am ce să discut, aș zice că este oarecum inexistent, tot Florin Șerban fiind și editorul. Ca să mai glumim puțin, el și Sean Baker ce mai fac din astea.

Așa cum reiese din premisă, filmul începe direct în forță și ne arată fără ezitare marele conflict care va bântui personajele, deci orice twist spectaculos este aproape inexistent.

Însă ceea ce vrea Florin Șerban să ne ofere nu este o dramă „de spectacol”, ci o radiografie extrem de amplă, plină de straturi.

Este o operă care, sub aparența unei drame familiale, ascunde o meditație profundă despre un model de masculinitate care se prăbușește, despre un sistem care eșuează și despre violența care mocnește acolo unde educația și empatia lipsesc.

Și hai să le luăm pe rând.

În primul rând, Nu e locul tău aici vorbește despre prăbușirea modelului masculinității „alfa” – deși nu știu cât de corect este spus – mai exact despre acel bărbat care se crede extrem de puternic încât este capabil singur să schimbe lumea și oamenii.

Marius Călimănescu este un bărbat care crede în anumite lucruri despre sine și despre lume: că problemele se rezolvă prin decizii rapide, că emoțiile trebuie controlate, că slăbiciunea trebuie ascunsă, că un bărbat adevărat este cel care ia decizii și nu se plânge.

Acesta este modelul pe care Marius l-a moștenit, pe care l-a perfecționat prin educație și carieră și pe care l-a transmis, fără să știe, fiului său. Este un model care funcționează în anumite contexte – sala de operație, de exemplu, unde decizia rapidă poate salva o viață.

Dar este un model care eșuează complet în fața complexității emoționale a unei relații cu un adolescent. Și de aici pornim într-o altă discuție, care se axează pe absenteismul parental, nu cel fizic, ci cel spiritual.

În cazul de față, vorbim despre un văduv care trebuie să fie și mamă și tată și care, având în vedere meseria pe care o practică, e plecat cu zilele și nopțile de acasă.

Nu știe ce cărți citește Ioan, ce muzică ascultă, ce prieteni are. Nu știe ce îl sperie, ce îl face fericit, ce îl ține treaz noaptea. Nu știe pentru că nu a întrebat niciodată. Și nu a întrebat niciodată pentru că nu a știut că trebuie să întrebe.

A crezut că fiind acolo fizic, financiar, material, este suficient. A crezut că oferindu-i fiului său o casă, o educație, un exemplu de urmat, își face datoria, dar crunta realitate a vieții ne arată că nu trebuie doar să te prezinți cu o mare funcție în fața copilului tău ca să-i oferi reperele vieții.

În al doilea rând, filmul vorbește despre un sistem care eșuează, iar când aducem în discuție termenul de sistem, disecăm TOT ce ne înconjoară.

Adică disecăm totalitatea structurilor care ne modelează viețile: familia, educația, mass-media, comunitatea, valorile, tradițiile, religia, economia. Toate acestea sunt piese ale aceluiași mecanism. Iar când una dintre ele eșuează, eșuează toate.

Și, în centrul tuturor acestor sisteme care eșuează, se află familia. Marius și Ioan nu sunt doar victime ale unor sisteme exterioare; sunt victime ale unui sistem familial care nu a funcționat niciodată cu adevărat.

Moartea mamei a lăsat un gol care nu a fost umplut niciodată. Iar acest gol, deși invizibil, a devenit fundamentul pe care s-a construit întreaga dramă.

Familia este primul loc în care învățăm ce înseamnă iubirea, respectul, empatia.

Iar în al treilea rând, Nu e locul tău aici abordează subiecte precum empatia și rasismul, în special conflictul cu comunitatea romă.

Iar aici mi s-a părut că Florin Șerban este influențat de opera lui Mungiu, pe care regele cinematografiei noastre o abordează de ceva ani buni.

Mai exact, precum în R.M.N.-ul mungian, filmul de față te provoacă rău – te face să devii rasist, dar în același timp știi că minoritatea respectivă, în cazul de față, e total nevinovată și e doar o familie îndurerată care își caută dreptatea.

Florin Șerban preia această lecție mungiană și o adaptează propriei sale povești.

În filmul său, conflictul cu comunitatea romă nu este centrul acțiunii – crima se petrece în afara ecranului, iar victima este un bătrân rom care, într-un gest de autoritate morală, îi admonestează pe tinerii care vandalizează mașini.

Dar consecințele acestui moment declanșează întreaga dramă, pentru că sistemul, în loc să caute adevărul, se grăbește să găsească un vinovat. Iar vinovatul este, desigur, unul dintre tineri – un adolescent român, fiul unui chirurg respectat.

Ceea ce face Șerban, asemenea lui Mungiu, este să nu îi prezinte pe romi nici ca pe niște sfinți, nici ca pe niște monștri.

Sunt o familie îndurerată care își caută dreptatea. Sunt oameni care au fost marginalizați timp de generații și care, atunci când li se oferă șansa de a vorbi, o fac cu o furie care este justificată de istorie.

Dar filmul nu îi idealizează; îi arată așa cum sunt: oameni cu propriile lor frustrări, probleme, propriile lor contradicții, propriile lor momente de slăbiciune.

Cum este la fel de greșit să generalizăm! În astfel de cazuri, trebuie în egală măsură să fie semnalate atât problemele, cât și lucrurile pozitive. Unele uscături sunt uscate și din proprie dorință.

Pe lângă acest aspect, mi s-a părut și o mică influență din magnum opus-ul lui Călin Peter Netzer, câștigătorul de la Berlinale – Poziția copilului. Pentru că te pune în situația grea să te întrebi – până unde te-ai duce pentru copilul tău dacă ai afla că e un criminal?

Din punct de vedere actoricesc, lucrurile stau impecabil.

Adrian Văncică demonstrează pentru a nu știu câta oară că nu este un actor doar de comedie, iar filmul de față e un exemplu perfect unde își arată mușchii actoricești cărând tot filmul în spate.

Marius Călimănescu este un om care nu zâmbește aproape niciodată, un bărbat care își poartă vinovăția ca pe o piatră legată de gât. Iar totul explodează la finalul filmului, unde are o scenă în care explodează de-a dreptul.

Pe partea cealaltă se află Teodor Butănescu. Dacă greșesc, îmi cer scuze, dar băiatul se află la debut, iar ca prim rol e o adevărată revelație.

Ioan nu este un adolescent rău. Nu este un monstru. Este un copil care a crescut într-o casă în care tatăl său era mereu plecat – la spital, la gărzi, la operații, la urgențe.

Iar ceea ce a găsit în altă parte a fost exact ceea ce găsesc toți copiii lipsiți de repere: un grup care i-a oferit ceea ce familia nu i-a putut da. Apartenență. Sens. O identitate. Chiar dacă acea identitate era construită pe ură, pe violență, pe o ideologie toxică.

NOTĂ

Filmul lui Florin Șerban este, înainte de toate, o radiografie a unei societăți care a uitat să aibă grijă de copiii ei.

Marius nu este un tată rău; este un tată care nu a învățat niciodată cum să fie bun. Ioan nu este un monstru; este un copil care a crescut fără busolă.

O realizare bună spre foarte bună, fără îndoială! Însă dacă nu era această abordare regizorală de Noul Val Românesc la puterea a zecea, cel mai probabil îl propulsam în topul anual de filme.

Cu toată admirația și tot respectul din lume, după Noul Val Românesc nu cred că e nevoie să o dăm în Noul Tsunami Românesc. Abordarea asta funcționează în filmul de față? Funcționează foarte bine! Dar cu siguranță nu va funcționa pentru mulți spectatori.

E o critică obiectivă? Nu aș zice, e o chestie ce ține de gust!

Dar mă repet, când trag linie și fac o medie generală a filmului, totuși, mai puțin de 8 nu pot să-i dau.

Articolul Nu e locul tău aici apare prima dată în GenFilme.

Așa că nu aveam cum să ratez o discuție despre debutul lui Tudor Giurgiu în lungmetraj – Legături bolnăvicioase.

SINOPSIS

Povestea urmărește destinul a doi frați, Kiki (Maria Popistașu) și Sandu (Tudor Chirilă), care trăiesc o relație interzisă, ascunsă cu grijă de ochii lumii.

În viața lor aparent controlată, pătrunde Alex (Ioana Barbu), o studentă venită din provincie, care devine colega de cameră a lui Kiki și, în scurt timp, iubita acesteia.

Când Sandu află de legătura dintre cele două femei, gelozia și sentimentele contradictorii îl copleșesc, transformând triunghiul amoros într-un vârtej de emoții și conflicte.

EXECUȚIE

În primul rând, cred că ceea ce trebuie apreciat în toată această treabă este curajul lui Tudor Giurgiu de a pune pe ecran o asemenea poveste. De menționat că filmul este după romanul omonim scris de Cecilia Ștefănescu, care a realizat proaspătul Un loc mai sigur – Un film care mi s-a părut pagubă.

Să prezinți o poveste queer în peisajul românesc plin de personaje care vorbesc despre iubirea aproapelui, dar când observă o astfel de relație doar blesteme și spume sunt la gura lor – REPET – E MAXIM DE CURAJ! Bravo!

Însă, din păcate, laudele mele se opresc aici! Din punctul meu de vedere, în proporție covârșitoare filmul e în picaj mai la toate capitolele.

În primul rând, mi se pare total greșit să prezinți o poveste queer – lesbi (în cazul de față) printr-un contrast cu un incest. Care e sensul acestui contrast? De ce să faci așa ceva?

Să crezi că două astfel de relații sunt niște fețe ale aceleiași monede… Băi, să-mi fie cu iertare și nu vreau să jignesc, dar trebuie să fii nebun să prezinți așa ceva.

Dacă ambele sunt la fel de „ieșite din comun”, poate publicul nu se va mai concentra pe niciuna dintre ele în mod special, posibil ca acesta să fi fost raționamentul lui Giurgiu.

Repet – Deși filmul are meritul de a aborda tabuuri fără prejudecăți, tocmai această strategie de contrabalansare este punctul său cel mai slab. În loc să normalizeze relația lesbiană, filmul a pus-o într-o lumină care a făcut mai mult rău decât bine.

Ceea ce reușește filmul să facă cu adevărat bine este să redea acea senzație de descoperire, acea emoție pură a două persoane care se întâlnesc și simt că lumea lor s-a schimbat.

Modul în care Kiki și Alex se privesc, felul în care se descriu una pe cealaltă, gesturile lor tandre, încercările de a se feri de ochii lumii – toate acestea sunt redate cu o delicatețe care ar fi trebuit să fie coloana vertebrală a întregului film.

Nu există nimic vulgar sau obscen în relația lor. Este o poveste despre două suflete care se găsesc, despre prima iubire care te face să simți că totul este posibil.

Problema fundamentală este că, prin alăturarea celor două relații, filmul creează o asociere nedreaptă și dăunătoare.

În loc să normalizeze iubirea dintre două femei, o plasează în același univers cu o relație interzisă, sugerând că ambele sunt la fel de „bolnăvicioase”. Iar această asociere, indiferent de intenția regizorului, este profund nedreaptă și de prost gust.

Mă repet pentru a mia oară – Nu e posibil ca primul film queer din cinematografia autohtonă să vină cu o așa poveste, mai ales din cauza unui anumit segment de public.

Cât despre relația Kiki-Sandu – Acolo vorbim despre posesie, control și o dependență bolnăvicioasă care nu are nimic romantic. Este o dinamică de putere mascată în sentimente, în care dragostea este doar un pretext pentru a justifica o legătură care, de fapt, este una de captivitate reciprocă.

O altă problemă a filmului o reprezintă scenariul – Dialogul, modul în care sunt construite personajele și unele decizii care ar fi putut rezolva conflictele, doar că nu s-a vrut.

Și aici, trebuie să expunem o realitate – Noi, bărbații, ne este foarte dificil să scriem femei! Este fabulos de greu să te pui în mintea, carnea și sufletul unei femei încât să o scrii la perfecțiune.

Iar aici, Tudor Giurgiu dă chix cu brio!

Personajele vorbesc adesea într-un limbaj care pare mai degrabă scris decât vorbit, ca și cum fiecare replică ar fi fost gândită pentru a suna profundă, dar care, în realitate, nu reușește să fie nici naturală, nici autentică.

Kiki, Alex și Sandu spun lucruri care, în viața reală, nimeni nu le-ar spune așa cum sunt scrise. Dialogul este încărcat de un lirism care, în loc să adâncească personajele, le face să pară mai degrabă portavoce ale unor idei decât oameni reali.

Problema fundamentală este că Kiki și Alex, deși sunt personajele centrale ale poveștii, rămân în mare parte niște enigme.

Știm ce fac, dar nu știm cu adevărat cine sunt. Ce le motivează? Ce le sperie? Ce le face să fie ele însele? Răspunsurile la aceste întrebări sunt fie vagi, fie absente.

Kiki este definită în primul rând prin relațiile sale cu Alex, cu Sandu, cu mama ei, dar rareori avem acces la viața ei interioară dincolo de aceste conexiuni.

Alex, la rândul ei, este construită ca un obiect al dorinței și al admirației, dar nu ca un subiect cu propriile sale frământări. Este privită de ceilalți, dar nu este lăsată să fie ea însăși.

În al treilea rând, mare frumusețe de coloană sonoră a fost stricată de un mixaj prost, unde coloana sonoră era mai tare decât dialogul personajelor.

NOTĂ

Având în vedere că vorbim despre un debut regizoral, ca realizare regizorală, filmul e realizat într-un mod decent spre binișor realizat. Însă, din păcate, povestea este cea care m-a făcut să fac spume la gură.

Am înțeles aluzia: Două povești care, cum sunt? Amorale – Nu sunt! Dar morale? E lesne de înțeles care e cea morală și care nu.

NU! NU AȘA PREZINȚI O RELAȚIE QUEER!

Articolul Legături bolnăvicioase apare prima dată în GenFilme.

În cazul de față, Dosarele Orașului Alb se anunța un subiect extrem de original și foarte suculent în peisajul cinematografic autohton.

SINOPSIS

Un cadavru legat cu lanțuri și îngreunat cu beton este scos la suprafață lângă barajul de la Târnița.

Comisarul Emil Voineag (Cătălin Herlo), împreună cu criminalista Eva și colegul lor Toma, preiau cazul, dar ancheta se lovește din start de un zid: victima nu are identitate, nu există martori și niciun motiv aparent. Totul pare o fundătură.

În paralel, la Cluj-Napoca, Carol Ionescu (Daniel Oancea) este un tată mistuit de vină și de alcool. Are o premoniție care îl bântuie: fiica lui, Mara (Ioana Oleleu), urmează să fie răpită. La început pare doar o obsesie a unui om instabil, dar premoniția devine realitate, iar Mara dispare fără urmă.

Pe măsură ce ancheta avansează, cei doi polițiști descoperă că între victimă și dispariția fetei există o legătură stranie.

Ambele fire conduc către un nume care apare în vise, în tablouri și în manuscrise vechi: „Orașul Alb”. Un loc care nu există pe nicio hartă, dar care revine obsesiv în viața câtorva oameni.

Iar în spatele acestor fenomene se află Cristian Haraga, un om de afaceri extrem de bogat, grav bolnav, care finanțează experimente… să zicem ciudate.

EXECUȚIE

Înainte de toate, trebuie menționat că scenariul este scris de mult prea lăudatul și cunoscutul scriitor Bogdan Ficeac. Iar din datele apărute pe site-uri de specialitate, pare-se că Iura nu s-a atins deloc de scriitură.

Cât despre domnul Ficeac… Cu toată admirația pentru cariera sa de scriitor, una e literatura, alta e scrisul dedicat cinematografiei, adică scenaristica.

Și e mare păcat! Ideile și atmosfera cu care pornește filmul te fac curios și îți provoacă niște stări diferite față de tot ce avem până acum în industria noastră, însă din momentul în care această peliculă pornește cu adevărat… Doamne ferește!

Pare-se că cei din echipa filmului au făcut un maraton intensiv de David Lynch și au zis că trebuie să facă și așa ceva. Din păcate, nu toată lumea poate să împletească într-un singur film genuri precum SF, dramă, thriller și suprarealism.

Abordarea scriiturii e interesantă, mai ales cu toată simbolistica acestui loc – Orașul Alb, care pe măsură ce povestea avansează capătă o greutate religioasă.

Așa cum am mai spus în alte recenzii, nu sunt o persoană religioasă, tind spre a fi agnostic, însă în același timp am totuși o fire spirituală. Însă abordarea de față se duce spre o zonă cam blasfemică, care m-a făcut să strâmb din nas de câteva ori, mai ales la final.

Ce vreau să spun e că persoanele religioase care își vor da seama de anumite semnificații nu vor avea cea mai ortodoxă reacție.

De asemenea, scriitura este exagerat de îmbibată în ambiguitate. Atenție, nu cerșesc clasicul „mură în gură”, dar sunt o mulțime de secvențe aruncate fără noimă pe ecran, lipsite de context și unde a trebuit să stau să-mi inventez propriile interpretări.

Dialogul este scris pe datorie – extrem de fals, sacadat, repetitiv de enervant și mult prea explicativ, fără să te lase pe tine, cel care privește, să lucrezi cot la cot cu anchetatorii.

Și legat de repetitivitatea enervantă, avem așa:

• Ai puteri metafizice?

• DA!

• Și ai viziuni?

• Da!

• Ce fel de viziuni ai?

Și că tot am amintit de segmentul anchetei, polițiștii sunt de pomană, par ultimii amatori! Nu vreau să dau spoilere uriașe, dar majoritatea reacțiilor ce aparțin de polițiști sunt venite prin cele mai cretine situații și rezolvări.

Nu există indicii, piste false sau dejucate, doar rezolvări ce țin de domeniul fantasticului.

E o scenă în care cei doi anchetatori ajung la o casă unde sunt întâmpinați de o menajeră. Și surpriză! Casa este închisă! Și care este gândul polițiștilor – „Hai, plecarea!”

Ditamai polițistul, dar ești blocat de o ușă, noroc cu menajera care le-a oferit o cheie.

Din punct de vedere tehnic, filmul e o sabie cu două tăișuri: e filmat corect, frumos și cinstit! Imaginea are un aer extrem de fresh și cu adevărat cinematic, ca să nu mai zic de cadrele în care orașul sau peisajele naturii din jur sunt capturate.

Însă sunetul… Ba când se aude foarte bine, ba când mixajul este șubred. Ca să vin cu un exemplu scurt: sunt scene dintr-un mare conac în care dialogurile se aud fie în cel mai mare ecou, fie extrem de curate, de parcă discuția ar avea loc în cea mai mică și antifonată încăpere.

Pe plan actoricesc, singurii care salvează situația sunt veteranii, în mod special Bob Rădulescu, care cară filmul și a fost reală surpriză să-l văd într-o altă partitură decât cea de personaj comic.

În rest, actoria e pe caiet, distribuția secundară nu-i mai deloc credibilă în rol, cel puțin Ioana Oleleu, cea care o interpretează pe Mara Ionescu, joacă precum o fată aflată la serbarea din clasa a III-a, când era pusă de învățătoare să recite o poezie.

Acum, mulți dintre tineri provin din zona cursurilor lui Iura Luncașu. Fără să fiu malițios, dar aici nu am găsit niciun actor promițător și nici nu știu cât pot da vina pe puști, cât pe lipsa de forță din partea regizorului.

Și ca să vin cu un exemplu, sunt doi tineri care interpretează niște polițiști de la brigada rutieră.

Să-mi fie cu iertare, dar niciun polițist care te oprește din cauză că ai circulat cu viteză nu vorbește cu tine cu viteza melcului, molcom, plictisit și îți vorbește cu un cuvânt la 30 de secunde.

Sunt niște lucruri care pot fi reglate cât de cât prin niște indicații regizorale mai prompte: „Patroane, hai cu mai mult curaj, mai mult tupeu și forță în glas, în atitudine!”. Nu e nevoie de niște prestații unde doar Daniel Day-Lewis poate să-și facă treaba.

Ca să nu mai zic de nenumăratele greșeli de continuitate, obiecte și lucruri care apar și dispar non-stop, persoane care cică ar avea urme de vătămări corporale, dar nu le vedem de nicio culoare.

Repet, sunt niște chestii care nu trebuie corectate prin sute de mii sau milioane de euro în plus, pur și simplu e nevoie doar de niște oameni atenți care să stea în fața monitorului, nu să spargă semințe.

NOTĂ

Din păcate, o să rămân elitist și pseudo-intelectual care va prefera filmele de autor din România, pe plan comercial pare-se că nu se găsește mai niciun regizor competent.

Chiar mi s-a luat să scriu non-stop la astfel de filme: „Vai, păcat de scenariul îndrăzneț, ieșea ceva promițător!”. Am obosit să scriu ca o moară stricată prin recenzii.

Iar cireașa de pe tort: filmul este sprijinit financiar prin CNC.

Ce să zic, e trist să vezi cum un titan precum Nae Caranfil așteaptă de 10 ani să primească finanțare pentru filmele sale, unul dintre puținii care mai fac filme de autor și să fie și cu succes la public, iar astfel de răgălii, de insulte cinematografice primesc bani.

Articolul Dosarele Orașului Alb apare prima dată în GenFilme.

Așa că Nunta de piatră este victima de astăzi. Un film coregizat de Dan Pița și Mircea Veroiu.

SINOPSIS

Nunta de piatră este un film alcătuit din două povești distincte, inspirate din scrierile lui Ion Agârbiceanu: Fefeleaga și La o nuntă. Ambele sunt plasate în lumea aspră a Țării Moților, la începutul secolului XX, într-o comunitate rurală în care sărăcia, munca grea și tradițiile apasă puternic asupra oamenilor.

Prima poveste, Fefeleaga, o are în centru pe Maria (Leopoldina Bălănuță), o femeie rămasă văduvă, care încearcă să supraviețuiască muncind din greu și transportând minereu cu calul său, Bator.

După ce viața îi ia aproape toate speranțele, femeia își pune ultima nădejde în fiica sa, Păunița (Ursula Nussbacher), pentru care încearcă să strângă suficienți bani încât să-i ofere un viitor mai bun.

În cea de-a doua poveste, La o nuntă, atmosfera se schimbă aparent radical. O nuntă adună comunitatea laolaltă, însă în spatele muzicii, al petrecerii și al ritualurilor se ascund tensiuni, prejudecăți și conflicte care scot la iveală regulile dure după care funcționează această lume.

EXECUȚIE

În primul rând, nu o să judec sau să critic aspectele ce țin de partea tehnică: problemele cu sunetul, ADR-ul deficitar și alte elemente din acest departament.

Aș fi nebun să judec un film și să mă leg de astfel de criterii la un film realizat în sărăcia anilor ’70 din România.

În primul rând, din multe puncte de vedere, nu știu exact de ce, dar Nunta de piatră mi-a indus o senzație foarte asemănătoare cu cea pe care am avut-o privind The Seventh Seal al lui Ingmar Bergman.

Evident, cele două filme sunt foarte diferite ca poveste și ca univers, însă există ceva în atmosfera lor care mi se pare surprinzător de apropiat: senzația unei lumi apăsate de moarte, sărăcie, suferință și un soi de fatalism aproape implacabil.

Filmul este lent și contemplativ, băi, dar lent în draci. Și totuși, surpriză: deși vorbim despre un film artistic, foarte filosofic, dificil și cu o încărcătură apăsătoare, eu am stat efectiv numai la marginea scaunului.

Din contră, am rămas fascinat de întreaga compoziție a lumii. Am avut permanent senzația că fiecare cadru, fiecare decor și fiecare personaj fac parte dintr-un tablou mult mai mare.

Imaginea este pur și simplu superbă, filmul fiind plin de cadre uluitoare cu peisajele din Țara Moților. Munții, dealurile, drumurile și micile așezări rurale sunt surprinse într-o manieră aproape picturală, iar fiecare cadru este genial compus.

Mi-a plăcut enorm felul în care frumusețea acestor peisaje intră în contrast cu viața grea a personajelor. Natura este spectaculoasă, aproape paradisiacă pe alocuri, însă oamenii care trăiesc în mijlocul ei sunt măcinați de sărăcie, muncă și suferință.

Întregul film respiră o atmosferă funebră, ca și cum fiecare cadru ar fi filmat într-un cavou. Dialogul este aproape absent. În locul cuvintelor, auzim cântece populare care sună ca niște incantații, ca niște rugăciuni rostite de cei care au uitat cum să mai vorbească.

Cântecele sunt rostite ca niște bocete, ca niște jelanii ale unei lumi care știe că sfârșitul este aproape.

Din punct de vedere tematic, filmul este al naibii de dificil.

Viața și moartea ca două fețe ale aceleiași monede – cam asta ar fi nucleul central al operei de față.

O moarte care face parte din viață la fel de firesc ca și nașterea. Fefeleaga nu se teme de moarte; o acceptă, o așteaptă chiar, ca pe o eliberare dintr-o viață care a fost doar o trudă.

Dar moartea nu este doar un sfârșit; este și un început. Cimitirul în care Fefeleaga își duce mârțoaga este un loc al morții, dar este și un loc al continuității. Morții nu sunt uitați; sunt prezenți, sunt invocați, sunt parte din viața celor vii.

Un alt strat tematic al filmului este conflictul dintre individ și comunitate, dintre dorințele personale și tradițiile care le înăbușă.

În La o nuntă (adică al doilea mediu-metraj), mireasa și mirele sunt victimele unei tradiții care le dictează viețile. Nunta nu este o sărbătoare a iubirii, ci un contract social, o obligație care nu poate fi refuzată. Iar din păcate, astfel de maniere se întâmplă și în ziua de astăzi în unele colțuri ale țării, dar și ale lumii.

De fapt, de aici pleacă toată simbolistica atributului „de piatră”. Două povești despre niște nunți lipsite de viață, suflet, pline de negru și gri, unde iubirea este complet inexistentă.

Cu siguranță că sunt și alte aspecte care mi-au scăpat, dar la câtă încărcătură simbolistică este în acest film, este genul de peliculă care merită și alte revizionări de-a lungul vieții.

Actoria este magistrală. Leopoldina Bălănuță este marea comoară a filmului și, practic, cară totul în propria cârcă printr-o interpretare extrem de minimalistă.

Nu are nevoie de gesturi teatrale sau cine știe ce acțiuni exagerate pentru a transmite ce se petrece în sufletul personajului; totul stă în privire, în tăceri și în felul în care își poartă durerea.

De cealaltă parte, mi-a plăcut să-l revăd pe Mircea Deaconu, cred că este prima oară când îl văd într-un altfel de film în afară de cele unde a colaborat cu Nae Caranfil.

NOTĂ

WOW, ce capodoperă!

Este un film despre muncă și ispășire, despre viață și moarte, despre sacru și profan, dar, mai presus de toate, este un film despre ceea ce înseamnă să fii om într-o lume care nu îți datorează nimic.

Segmentul lui Dan Pița, La o nuntă, aduce un contrast necesar. Dacă Fefeleaga este un film al tăcerii și al suferinței tăcute, La o nuntă este un film al mișcării, al ironiei și al grotescului.

Iar la nivel de imagine, să-mi fie cu iertare, este rușinos că un film din anii ’70 arată în halul ăsta de bine și abundă în cadre fabuloase, iar în prezent încă mai sunt regizori care sunt excitați la maxim de mucegaiul de pe perete.

Nu-mi rămâne decât să mă înclin în fața acestui film și să-i acord o notă puternică de 9.

Articolul Nunta de piatră apare prima dată în GenFilme.

Un film pe care l-am văzut în cadrul festivalului Serile filmului românesc, într-un regim de avanpremieră super specială.

SINOPSIS

Povestea o urmărește pe Gianina (Ana Dumitrașcu), o tânără româncă angajată ca menajeră, bucătăreasă și bonă într-o familie înstărită din Bordeaux. Ziua, ea are grijă de Louen, băiețelul angajatorilor, în timp ce propria ei fiică rămâne acasă, în România.

Seara, Gianina se strecoară la repetițiile unei trupe de teatru amator, unde pregătesc o adaptare după faimosul roman Jurnalul unei cameriste al lui Octave Mirbeau.

Ce pare la început o simplă poveste despre migrație și muncă domestică devine, în mâna lui Radu Jude, o privire ascuțită asupra Europei de azi.

EXECUȚIE

Premisa și abordarea pe care dorește să o prezinte Radu Jude este una extrem de interesantă și suculentă. Însă, mi s-a luat de stilul ăsta experimentalist care, după umila mea părere și probabil, lipsă de cultură, sabotează un film care ar fi putut fi digerabil pentru toate masele.

Pe scurt, îmi place mult mai mult acel Radu Jude din trecut.

Revenind la filmul de față, zic să încep cu părțile pozitive.

În primul rând, Ana Dumitrașcu este formidabilă în prestație. Aceasta reușește să transmită o întreagă gamă de emoții – frustrare, furie, demnitate, resemnare, speranță – fără să ridice vocea, fără să facă gesturi mari.

Tot ce vedem și simțim prin prestația ei este să vedem o prizonieră a propriilor sacrificii pentru a-și crește fiica.

Iar singurele ei momente de libertate sunt cele în care aceasta se vede pe video-call cu fiica sau mama ei sau, cele generatoare de umor, momentele în care aceasta își înjură în română propriii „patroni”, familia care a angajat-o pentru a fi menajeră.

Prin ochii ei, vedem absurditatea burgheziei, cruzimea banală a exploatării și singurătatea unei mame care este forțată să își crească fiica de la distanță.

În al doilea rând, ca o completare a ultimului paragraf scris, mi-a plăcut cum Jude portretizează familia franceză.

Mai exact, vorbim despre niște personaje negative care, în sinea lor, nu se doresc a fi niște oameni răi, dar problema este că starea lor de confort refuză să privească situația Gianinei în dramatica profunzime care există.

Familia Donnadieu este, în aparență, tot ceea ce ai putea dori de la niște angajatori. Sunt politicoși, atenți, chiar generoși în limitele lor.

Vincent Macaigne o întreabă pe Gianina dacă este bine, dacă are nevoie de ceva, dacă se simte confortabil. Mélanie Thierry îi zâmbește, îi vorbește cu blândețe, îi spune că este „parte din familie”. Și tocmai această bunăvoință aparentă este ceea ce îi face atât de periculoși.

Pentru că, sub această fațadă de amabilitate, se ascunde o incapacitate fundamentală de a vedea. Ei nu sunt răi; sunt orbi. Și această orbire nu este una accidentală, ci una confortabilă. Este mai ușor să nu vezi, să nu întrebi, să nu aprofundezi.

Și totuși, ce nu a funcționat pentru mine?

În primul rând, structura filmului executată prin capitole ca și cum am urmări un jurnal efectiv este destul de interesantă, însă montajul m-a scos din sărite.

Fix când unele scene încep să prindă formă și volum, primesc o mare tăietură și mă teleportează în următoarea zi. Care este scopul dramaturgic al acestui lucru?

De asemenea, unele zile din acest jurnal sunt formate din scene de maximum 10 secunde în care Geanina spală niște geamuri, scrie ceva sau în care îmi sunt filmați niște mărăcini dintr-un câmp. Și gata! Asta e tot!

De asemenea, există un fir narativ legat de piesa de teatru, un fir care, la fel, poate fi exploatat în câteva secvențe. Pe cât de profundă o vrea Jude, pe atât de simplă este ideea.

Da, o poveste veche de 160 de ani care este valabilă și în zilele noastre. Gianina fiind o actriță atât pe scenă, cât și în viața reală.

În fiecare zi, ea trebuie să joace rolul cameristei docile, al femeii care este recunoscătoare pentru ceea ce are, al persoanei care nu deranjează. Își ascunde furia, își ascunde frustrarea, își ascunde dorul de fiica ei. Și o face atât de bine încât nimeni nu observă.

Pe scenă, ea joacă un rol. În viață, joacă altul. Iar lista poate continua.

Însă revin la ideea principală a acestui segment: nimic complicat. Mă rog, nu ar fi un film complet dacă Radu Jude nu-mi umplea minute bune cu scene în care sexul oral sau masturbarea sunt mimate prin intermediul unor pantofi sau măture.

Din punct de vedere tematic, aceleași teme pe care le-a abordat în ultimele sale filme – nimic nou.

Exploatarea, ipocrizia burgheziei, inegalitățile sociale, migrația, singurătatea celor care muncesc departe de casă. Toate sunt importante, toate sunt relevante.

Mai bagă niște rasism, niște război din Ucraina, niște stânga vs. dreapta, doar că totul mi se pare o shaorma cu de toate atunci când arunci un batalion de teme într-un timp atât de scurt.

Dar, la un moment dat, devin previzibile, asta fiind, în momentul de față, marea mea „problemă” cu Radu Jude. Am început să-i miros schema înainte de primul cadru al filmului.

NOTĂ

Jurnalul unei cameriste nu este un film rău. Este bine realizat, bine interpretat și bine intenționat. Dar este și un film care nu aduce nimic nou, care nu surprinde și care nu reușește să iasă din umbra propriilor sale filme anterioare.

Structuri fragmentare, planuri fixe care devin incomode, dialoguri care par improvizate, umor negru care ascunde furie. Toate acestea funcționează, dar funcționează la fel de fiecare dată.

Iar atunci când un regizor devine previzibil, chiar și cele mai bune intenții pot părea obositoare, la fel este cazul și aici.

Nu este vorba că Jude a făcut un film rău. Și nici măcar nu este vorba că i-aș contesta talentul, Doamne ferește de așa ceva, omul este un munte epocal de talent și tehnică cineastă.

Este vorba că a făcut un film pe care l-am mai văzut, și nu doar o dată. Iar asta mă face să-i acord un 6 cu mare indulgență, plus că nu a fost atât de gravă situația precum la Dracula.

Articolul Jurnalul unei cameriste apare prima dată în GenFilme.

De capul nostru, un film regizat de Tudor Cristian Jurgiu.

SINOPSIS

Povestea urmărește un grup de adolescenți care se descurcă singuri într-un oraș mic din România, în timp ce părinții lor sunt plecați la muncă în străinătate.

În centrul acțiunii se află Flavia (Denisa Vrajă), o fată de 14 ani care a învățat prea devreme ce înseamnă să fii adult. Cu părinții plecați în Italia, ea și-a construit o rutină și o armură de sarcasm și detașare care să o ajute să meargă mai departe.

Iar în aceeași situație se află și Luca (Vlad Furtună), băiatul de care Flavia pare să-l placă. De menționat că acesta are și o soră mai mică, Tina, care-i cam bătăușă pe la școală.

Totul se schimbă radical când într-o noapte, surioara lui Luca aduce cu ea doi copii, Lia și Dudu – o soră și un frate mai mic cu probleme de sănătate – să stea câteva nopți la ei acasă, deoarece au plecat de acasă fără ca părinții lor să știe.

EXECUȚIE

Jurgiu a plecat de la un fenomen care a marcat România ultimelor decenii – migrația adulților pentru muncă și cei aproximativ 150.000 de copii care au rămas în urmă.

Filmul vorbește despre cum lipsa unui adult prezent în viața unui adolescent poate duce la singurătate, la alegeri impulsive și la o foame tăcută de apartenență.

Așadar, vorbim despre niște teme care, din nefericire pentru societatea noastră, sunt cât se poate de actuale.

O maturizare care nu este o alegere – asta este marea condamnare a acestor tipuri de situație.

Flavia și prietenii ei nu au ales să fie independenți. Independența lor este o consecință, nu o virtute. Este rezultatul unor părinți care au plecat, al unor promisiuni care nu s-au împlinit, al unor apeluri video care nu pot înlocui o prezență reală.

Ei sunt forțați să ia decizii pe care nu ar trebui să le ia, să poarte responsabilități care nu ar trebui să fie ale lor, să fie adulți într-un trup de copil.

Tocmai de aici și titlul – De capul nostru. Atunci când nu ai un adult care să îți ofere un cadru, îți creezi singur propriile reguli. Iar aceste reguli sunt adesea improvizate, impulsive, uneori periculoase.

Flavia și prietenii ei nu iau decizii pentru că ar fi răi sau rebeli; le iau pentru că nu au pe nimeni care să le spună „stai, gândește-te”, ci pur și simplu fac absolut tot ce le taie mintea fragilă și dezorientată, specifică vârstei.

Ce mai tura-vura, temele abordate sunt foarte bine prezentate, însă degeaba un produs arată bine dacă ia foc la prima funcțiune când îl bagi în priză. Cam așa este cazul și al filmului de față.

Totul este prezentat, structurat și orchestrat prin intermediul unei regii elitiste doar de dragul elitismului.

Există foarte multe scene extrem de banale și simple, dar care sunt filmate de parcă eram în The Fountain al lui Aronofsky. O simplă plimbare în jurul blocului sau când un personaj intră într-o peșteră sunt regizate de parcă ne pregătim de intrarea în astralul metafizic.

Ca să nu mai zic de montajul haotic și lipsit de sens – haos total.

Începe o acțiune simplă care pornește dintr-un punct X, apoi filmul se taie către un spațiu total diferit și paralel cu scena inițială, ca mai apoi, după multe alte minute și scene, acțiunea plecată din X să se finalizeze în Y.

Și apropo, întreaga narațiune se desfășoară în non-linearitate. Acum, să-mi fie cu iertare și departe să fiu malițios, dar nu toată lumea e Tarantino, Nolan, David Lynch sau Gaspar Noé încât narațiunea non-lineară să fie o floare la ureche.

În cazul de față, această alegere regizorală nu are niciun efect asupra spectatorului. Cu ce mă încălzește pe mine că-mi arăți cum s-au dezvăluit anumite „întrebări” dacă mai devreme le-am văzut cu proprii mei ochi?

De ce la final îmi arăți ambiguitatea relației dintre două personaje când am văzut mai devreme cum s-a finalizat totul? Care-i rostul?

Personajele mi s-au părut scrise incoerent, sau poate au fost așa scrise într-un mod intenționat pentru că, în mod cât se poate de real, copiii sunt complet lipsiți de repere, mai ales la vârstele foarte fragede.

Dar ca niște exemple, fără mari spoilere: este foarte ciudat cum Tina este prezentată ca pe o fată bătăușă și neastâmpărată, iar dintr-o dată mi-o transformi în adultul devenit mult mai devreme.

Scuze că mă repet, deși am scris asta și în începutul comentariului efectiv. Am înțeles că astfel de dislocări familiale duc la maturizarea copilului mult prea devreme, doar că în cazul Tinei această transformare este mult prea extremă.

Lia și Dudu – habar nu ai ce hram poartă, de unde vin și, mai ales, la final, încotro pleacă mai departe. Lia când pare o copilă firavă și sensibilă, când dintr-o dată se transformă în păpușa Chucky.

De copii n-am ce zice, absolut toți își joacă foarte bine partiturile. Toți sunt credibili în prestațiile lor, sunt naturali și le simți inocența și nebunia specifice vârstei.

NOTĂ

Chiar așa? Să avem doar o mână de regizori care să facă filme de autor care realizează filme de autor fără să apeleze la elitisme ieftine?

Adică nici măcar în apogeul Noului Val Românesc nu existau așa elitisme precum ce-am văzut în ultima perioadă. Deja mi s-a luat de genul acesta de execuții, nu de alta, dar mă repet de parcă sunt o moară stricată.

Este un film despre ceea ce înseamnă să crești fără un adult care să fie cu adevărat prezent – despre singurătatea care se instalează în tăcere, despre alegerile impulsive pe care le faci atunci când nu ai pe nimeni care să te ghideze și despre foamea tăcută de a aparține cuiva.

Așadar, ideile din spatele acestui film sunt foarte bune și extrem de relevante, dar din păcate este o execuție pe care doar regizorul pare-se că a vrut să o înțeleagă.

Din păcate, nici notă de trecere nu pot să-i acord.

Articolul De capul nostru apare prima dată în GenFilme.

Iar cu acest film, ajung la zi cu a sa filmografie.

SINOPSIS

Malmkrog urmărește povestea lui Nikolai (Frédéric Schulz-Richard), un moșier aristocrat care își invită câțiva prieteni la conacul său izolat din Transilvania, la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Printre invitați se numără Ingrida (Marina Palii), Edouard (Ugo Broussot), Madeleine (Agathe Bosch) și Olga (Diana Sakalauskaitė), fiecare aducând în discuție propriile convingeri despre religie, moralitate, politică și destinul Europei.

Pe parcursul unei zile, conversațiile aparent elegante se transformă în dezbateri filosofice intense despre bine și rău, război, credință, putere și sensul existenței.

EXECUȚIE

Că tot suntem în zona lui Puiu, pe scurt, acest Malmkrog este un Sieranevada doar că dus la un nivel filosofic și intelectual superior.

Și ca să fiu și mai exact și direct, este genul acela de film care te face prost și incult în toate modurile posibile și în toate limbile pământului.

Dar hai să o luăm pe rând.

Dacă în Sieranevada acțiunea se petrece într-un apartament bucureștean contemporan, unde discuțiile de familie alunecă natural de la teorii ale conspirației la banalități și certuri domestice, în Malmkrog miza este dusă într-o zonă de elită intelectuală rafinată, la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Personajele de aici nu se contrazic pe teme de familie sau politică cotidiană, ci dezbat concepte filosofice și teologice majore, cum ar fi morala, originile răului, războiul și Antihristul.

Christopher Nolan, Stanley Kubrick, Tim Burton sau Ridley Scott sunt niște regizori epocali, dar care, în mod obiectiv, au momente în care dialogul scris de aceștia dă chix.

Ei bine, aici, Cristi Puiu le dă cu terenul în cap și oferă un adevărat masterclass de dialog ultra-mega intelectualizat.

Un film în care trebuie să stai non-stop cu ochii pe subtitrări, dar și să fii foarte atent când dai pagina la DEX.

Deși personajele discută într-un decor elegant, înconjurate de rafinament și bune maniere, conversațiile lor scot la iveală idei care anticipează marile tragedii ale secolului următor.

În spatele politeții aristocratice se ascund orgolii, contradicții și concepții despre lume care demonstrează cât de ușor poate aluneca o societate aparent civilizată spre violență și distrugere.

Personajele nu fac decât să se contrazică singure sau să se invalideze reciproc, tocmai pentru că sistemele lor de gândire sunt rigide și adaptate doar propriilor interese sau comodități intelectuale, iar asta mi-a plăcut foarte mult.

Un adevărat deliciu să vezi atâta ipocrizie în unii, asemenea celor din vremurile actuale care se dau apărători ai unei ideologii, dar când nu le convine ceva, își schimbă macazul sau refuză un contra-argument obiectiv și bine fondat.

Deși filmul expune ipocrizia și rigiditatea personajelor, el promovează în același timp importanța dialogului și a confruntării de idei prin profunzimea subiectelor abordate, cum ar fi cele legate de religie.

Pentru unele personaje, religia reprezintă fundamentul întregii existențe, în timp ce pentru altele ea este doar una dintre numeroasele modalități prin care omul încearcă să-și justifice propriile acțiuni, totul fiind o spălare pe creieri.

Iar aici, recunosc, chiar pot să-i ofer maxime de acolade lui Cristi Puiu.

Deși, dacă ne uităm prin interviuri, își oferă direct și fără echivoc propriile convingeri ideologice, totuși, în filmul de față, chiar păstrează o nuanță neutră care îndeamnă la dezbatere, fără să demonizeze una dintre tabere.

Din punct de vedere regizoral, filmul este foarte bine executat. Cristi Puiu demonstrează un control remarcabil al mizanscenei, construind secvențe lungi, lipsite aproape complet de tăieturi.

Montajul este bine realizat, având unele tranziții extrem de fine care marchează schimbul între planuri și alte secvențe.

Din punct de vedere actoricesc, nu pot decât să mă înclin în fața distribuției.

Având în vedere rigoarea regizorală impusă de Cristi Puiu, prestațiile actorilor sunt cu atât mai impresionante. Nu este deloc ușor să livrezi asemenea volume de dialog, iar aici nici măcar nu vorbim despre replici obișnuite.

Cu atât mai mult, multe dintre aceste dialoguri sunt susținute în secvențe foarte lungi, aproape lipsite de tăieturi.

NOTĂ

Este un film ok și decent, însă, în același timp, să-mi fie cu iertare, este fantasmagorico-apocaliptic de lung și de lent.

Adică să asculți 3 ore și jumătate de discuții ultra-filosofice, iar în jurul firului narativ să nu existe o miză cu adevărat, trebuie de admis, este foarte obositor.

Cine s-a uitat la filmul ăsta fără să se uite în telefon, fără să pună pauză și a stat absolut neclintit în fața scaunului de cinema sau în fața fotoliului de acasă, acela chiar merită un Oscar.

Personal, acest Malmkrog mi se pare cu mult peste Sieranevada, mai ales că în cazul de față este ceva cu adevărat unic, interesant și cu adevărat elitist în sensul bun al cuvântului.

De Sieranevada are parte orice om de pe fața Pământului atunci când participă la un parastas, să-mi fie cu iertare și fără să jignesc din acea operă creată de Puiu.

La finalul zilei, Puiu nu urmărește să spună o poveste în sensul clasic al cuvântului, ci să transforme filmul într-un spațiu de dezbatere filosofică, unde ideile sunt adevărații protagoniști.

Practic, teoretic, dar și executiv, Cristi Puiu reușește să facă un film extrem de curajos, care pare mai degrabă un eseu filosofic decât un produs cinematografic destinat segmentului de arthouse.

Articolul Malmkrog apare prima dată în GenFilme.

Terminus Paradis este victima.

SINOPSIS

Terminus Paradis urmărește povestea lui Mitu (Marius Stănescu), un tânăr impulsiv și rebel din Bucureștiul anilor ’90, care încearcă să-și găsească locul într-o societate aflată în plină tranziție după căderea regimului comunist.

Viața lui ia o turnură neașteptată în momentul în care o cunoaște pe Norica (Dorina Chiriac), o tânără de care se îndrăgostește și alături de care visează la un viitor mai bun.

Însă lipsurile materiale, violența, frustrările și mediul social în care trăiesc îi împing treptat spre un destin tot mai apăsător.

EXECUȚIE

În istoricul meu, acesta nu e primul film de Pintilie pe care-l vizionez. Am mai văzut Balanța și Reconstituirea, al doilea titlu fiind o adevărată capodoperă a cinema-ului românesc, fiind cu mult peste acest film.

Dar asta nu înseamnă că Terminus Paradis e un film slab.

În primul rând, Terminus Paradis este o puternică radiografie a României aflate în tranziție după căderea comunismului, o societate care, deși a scăpat de constrângerile vechiului regim, încă nu și-a găsit o direcție clară, fiind prinsă între speranță, haos și dezamăgire.

Aidoma lui California Dreamin’, și aici observăm acea obsesie aproape colectivă pentru visul american. După decenii în care Occidentul a reprezentat un teritoriu interzis și idealizat, mulți români ajung să privească America drept soluția tuturor problemelor.

Este locul unde se presupune că există bani, libertate și oportunități nelimitate, un paradis aflat la mii de kilometri distanță de realitatea cenușie pe care o trăiesc personajele.

Însă ce face Pintilie cu adevărat inteligent e să arate că America, în realitate, nu e chiar paradisul neprețuit al lumii, pentru că și acolo, poți avea probleme, neajunsuri și să dai de belele.

Dacă fugi de propriile frustrări fără să le înfrunți, ele te vor urmări oriunde ai merge.

În al doilea rând, filmul vorbește despre felul în care individul poate deveni oglinda mediului în care a crescut. Despre cum lipsurile, violența, anturajul și absența unor repere sănătoase pot modela caracterul unui om până în punctul în care acesta ajunge să creadă că nu mai există o altă cale.

În centrul acestei idei se află Mitu. Un personaj impulsiv, agresiv și autodistructiv, ale cărui fapte sunt adesea condamnabile. Însă Pintilie refuză să-l transforme într-un simplu infractor sau într-un antagonist.

Iar aici vine și marea mea problemă. Am avut impresia că influențele din Taxi Driver și Full Metal Jacket ies mult prea mult în evidență.

În anumite momente, aveam senzația că urmăresc fragmente transpuse aproape unu la unu într-un context românesc, fără ca ele să capete întotdeauna o identitate proprie.

Este un lucru rău? Nu neapărat. Nu e ca și cum cinematografia românească abundă în astfel de influențe, iar faptul că Pintilie dialoghează cu marile capodopere americane poate fi privit și ca un atu.

Însă, cel puțin pentru mine, există câteva secvențe în care sursele de inspirație sunt atât de evidente, încât devin ușor deranjante.

Montajul e foarte mișto realizat. Tranzițiile sunt realizate cu foarte multă inteligență. În mod deosebit, am gustat cu mult haz o secvență în care montajul alternează între prim-planurile chipurilor unor oameni și cele ale unor porci.

Sunetul… Veșnica problemă, mai ales a filmelor românești vechi. ADR-ul e o distrugere în masă și am avut multe momente în care a trebuit să reiau scena de la capăt și să urc nivelul sonor al televizorului de să-mi crăp geamurile și urechile.

Din punct de vedere actoricesc, lucrurile stau foarte bine.

Cel care cară filmul în spate este Costel Cașcaval.

Acesta construiește un Mitu exploziv, imprevizibil și contradictoriu, un personaj care oscilează permanent între tandrețe, furie și disperare. Reușește bine să transmită autenticitatea unui om măcinat de propriile impulsuri și de mediul în care trăiește.

Dorina Chiriac joacă bine, nimic de zis, dar mi s-a părut că joacă fix același personaj pe care-l va interpreta mai târziu în Furia lui Radu Muntean. Nu am găsit absolut nicio mare diferență între cele două personaje și interpretări.

Însă Răzvan Vasilescu… Vai de viața mea, el e bomba filmului. Căpitanul Burci e cireașa de pe tort a întregii povești.

Un amestec fascinant de autoritate, sarcasm, umor și imprevizibilitate. De asemenea, e oglinda românului care ia de la străini fix cele mai urâte și toxice lucruri, în cazul de față, adoră să vorbească injurios în limba engleză.

Vorba aia, ce e mai frumos decât un: „Eu sunt căpitanul Burci, am o pulă de-un metru și-o să vă cam fut pe toți. Piece of shit…..”.

NOTĂ

Terminus Paradis este una dintre cele mai valoroase radiografii ale României postcomuniste, fără îndoială.

Lucian Pintilie realizează un film incomod, brutal și lipsit de orice urmă de romantizare, în care vorbește despre o societate aflată în derivă, despre oameni care încearcă să supraviețuiască într-o lume fără repere și despre mirajul unui paradis care, poate, nu există niciodată cu adevărat.

Nu e un film care să mă fi satisfăcut din toate punctele de vedere. Scenariul ușor șubred, cu acele influențe parcă prea vizibile, personajul jucat de Dorina Chiriac și sunetul m-au făcut să fac câțiva pași în spate.

Dar per total, filmul este unul bun. Dar nu-l consider la rang suprem lângă Balanța sau Reconstituirea.

Articolul Terminus Paradis apare prima dată în GenFilme.