Într-un final ajungem să discutăm despre ultimul film din catalogul lui Cristian Mungiu – R.M.N.
SINOPSIS
În ajunul Crăciunului, Matthias (Marin Grigore), un român de origine germană de 30 de ani, se întoarce din Germania în satul său natal din Transilvania.
Reapare în viața fiului său, Rudi, care a rămas sub îngrijirea mamei – Ana (Macrina Bârlădeanu), dar pare marcat de o teamă inexplicabilă.
Îl caută pe tatăl său, acum slăbit de boală, și vrea să-și reconstruiască, timid, relația cu femeia pe care a iubit‑o în secret în trecut, Csilla (Judith State), care acum conduce o mică fabrică de pâine.
Când Csilla angajează câțiva muncitori din Sri Lanka, liniștea aparentă a comunității multietnice (maghiari, sași, români) începe să crape.
Astfel, se amplifică xenofobia, prejudecățile și tensiunile sociale – frustrări care erup nu prin violență directă, ci prin priviri, murmure și gesturi pline de o tensiune aparent respectuoasă.
EXECUȚIE
O spun din start: FILMUL ESTE PRINTRE CELE MAI BUNE PRODUCȚII ROMÂNEȘTI PE CARE LE-AM VĂZUT ÎN VIAȚA MEA.
După cum v-am spus de nenumărate ori, îl iubesc extraordinar de mult pe Nae Caranfil. Din punct de vedere subiectiv, pentru mine e #1.
Dar când trebuie să fiu realist și obiectiv, CRISTIAN MUNGIU NU ARE RIVAL ÎN ȚARA ASTA! Omul joacă în altă ligă, nici nu are nevoie să-și înscrie producțiile la Gopo. Concurența lui este la alt nivel.
Ca fapt divers, R.M.N a fost nominalizat la Cannes, la categoria supremă de Palme d’Or.
Cât despre filmul în sine… R.M.N discută despre rasism și despre ipocrizie, marea boală care zace în noi.
Pelicula de față este o experiență în sine, deoarece te face să erupi și devii, la rândul tău, ultimul rasist și xenofob. Dar, la finalul zilei, te face să te simți cu musca pe căciulă și să iei poziția de: „Ciocu’ mic!”
Practic, maghiarii, sașii și românii ajung să îngroape securea războiului atunci când se lovesc de o „amenințare” comună, dar, la final, își reiau războiul.
În centrul filmului nu se află o intrigă clasică, ci un set de frici: frica de străini, frica de celălalt, frica de schimbare, frica de a fi exclus din grup, frica de a nu mai conta.
Matthias, protagonistul care se întoarce din Germania, e mai puțin un erou și mai mult un vehicul prin care Mungiu ne introduce în atmosfera tensionată a unui sat transilvănean în pragul unei crize de identitate.
Pe măsură ce el se apropie de fiul său, Rudi — un copil traumatizat de o experiență pe care refuză s-o verbalizeze — se profilează un contrast dureros între generații: cei mari nu știu ce să spună, iar cei mici nu pot spune ce simt.
Fricile nu sunt doar personale, ci devin politice. Odată cu angajarea unor muncitori din Sri Lanka la brutăria locală, comunitatea explodează într-o reacție de respingere.
Aparențele multiculturalismului se prăbușesc rapid, iar ceea ce rămâne este un cor de nemulțumiri primitive, o formă de tribalism modern, exprimat în cuvinte de ură, resentiment și panică latentă.
Așa cum am spus, filmul vorbește despre rasism și ipocrizie.
Mai țineți minte Babardeală cu bucluc? Ei bine, R.M.N e fix ce trebuia să fie opera lui Jude, doar că acolo s-a apelat la… artă dusă la penibil extrem…
Aici, Mungiu nu apelează la metafore fantastice, totul e de un realism crud și brut.
Filmul ăsta scoate la suprafață toată ipocrizia omului, tot ce este mai toxic și mai infect.
Românul huiduie nepalezii și sri-lankezii atunci când vin în țara noastră SĂ MUNCEASCĂ : „Huuooo, vin la noi în țară să muncească pe locurile noastre. Suntem sclavii altora.”
Dar când românul pleacă în Germania? Eee, altceva! Nemții ar trebui să fie obligați să-l respecte, că de… așa e omenesc: să ajuți, să-l integrezi pe cel care a venit să lucreze la tine în țară.
Dar al nostru patriot să accepte pe altul la el în țară? Niciodată! Că, până la urmă, acel imigrant care vine la noi să muncească o face pe salariul de care românul nostru fuge.
Românul vrea respect de la alții, fix cel care strigă: „Afară cu bozgorii din țară!”
În contextul filmului, avem și etnici maghiari ofuscați — fix ei care, dacă te prind că ești român get-beget și ești pe ograda lor, nu scot o iotă în limba română.
Fix ei care și acum urlă: „Transilvania e Ungaria!”
Nu lipsește nici credinciosul, cel care-i prezent duminică de duminică în casa Domnului, care grăiește numai cu „Dumnezeu e cu nooooi, Dumnezeu e cu toți!”
Bineînțeles că, după ce iese din Sfânta Biserică, uită de marele îndemn de: „Să-ți iubești aproapele.”
„Huuoo, UE, am ajuns sclavii lor, sclavii francezilor, sclavii Ursulei!” – spuse Sulică Frânaru, care se bucură de podișcă, iluminare stradală și multe construcții făcute pe fonduri europene.
„Doamne sfinte, nu o să mai știm care-i părinte 1 și părinte 2, cine-i mama și cine-i tatăl!?!” – spuse Sulea Spătaru, care-și bate nevasta de dimineață până seara, cu care are vreo 6 copii, din care 3 sunt trimiși la cerșit.
Însă un lucru trebuie precizat: secuimea se informează din sursele presei din Ungaria, presă care-i controlată în totalitate de Viktor Orban.
În momentul de față, îți este imposibil să-i faci opoziție publică sau să critici guvernul condus de Orban.
Cât despre afinitățile politice… e de la sine înțeles ce vânt bate în dormitorul lui Orban.
Iar asta se simte și-n film, pentru că observăm medicul și preotul satului – deci niște figuri care ar trebui să reprezinte clasa intelectuală, dar, când colo, ei reprezintă prostia umană împletită cu manipularea.
Cum tu, ca doctor, să spui că persoanele asiatice de genul ăsta, adică cei din Sri-Lanka sau Nepal, transmit tot felul de boli?
A nu se înțelege că ni se aduce în față o generalizare, pentru că există și oameni cerebrali, dar, din păcate, sunt puțini.
O altă problematică abordată de Mungiu este cea a paternității, care, din păcate, se pupă cu masculinitatea toxică.
Matthias este și un tată înstrăinat.
Relația cu fiul său, Rudi, care refuză să mai vorbească după o traumă trăită în pădure, relevă o altă temă majoră: neputința masculină în fața unei lumi în schimbare.
Matthias este incapabil să-și ajute copilul, nu din răutate, ci pentru că e, la rândul lui, un produs al unei educații dure, patriarhale, care nu mai corespunde realităților emoționale actuale.
Hai să fim serioși, nu mai poți să înveți un copil să vâneze, să-și creeze tabere, cum să purifice apa sau alte îndeletniciri de acest tip.
Nu că ar fi ceva greșit, dar nici, vorba aia, nu ne mai atacă barbarii.
Acum ne atacă Putin, că dacă-ți trântește două focoase nucleare, nu mai ai nevoie nici de apă filtrată, nici de cazemate, nici de cum să vânezi.
Din punct de vedere tehnic și regizoral – R.M.N ESTE CEL MAI BUN FILM ROMÂNESC FĂCUT VREODATĂ CÂND VINE VORBA DE ACESTE CAPITOLE.
Mungiu rămâne fidel stilului realist și minimalismului formal, dar cu accente de compoziție vizuală simbolică.
Peisajele de iarnă, casele simple, interioarele reci, pădurea înfundată în vânt și cadrele lungi contribuie la crearea unei atmosfere apăsătoare, de alienare.
Sunt unele cadre atât de bine compuse, încât nu-mi venea să cred că am în față un film românesc.
Ritmul e lent, dar deliberat: fiecare tăcere, fiecare replică înregistrată fără muzică de fundal adaugă presiune și veridicitate.
Un aspect deosebit îl constituie folosirea limbii: în film se vorbește română, maghiară, germană, engleză, franceză și singaleză. Aici, multilingvismul nu este doar un detaliu realist, aș spune că e o metaforă a fragmentării și neînțelegerii.
Cristian Mungiu, împreună cu directorul de imagine, Tudor Panduru, realizează un tur regizoral de forță de nivel stratosferic.
Și-mi mențin părerea că, la partea de cadre statice și one-shot, Cristian Mungiu este printre cei mai tari cineaști din lume.
Un exemplu magistral este scena ședinței comunității, filmată într-un plan-secvență care durează 15–20 de minute.
Camera rămâne statică, dar conținutul din cadru fierbe: oameni care vorbesc unii peste alții, reacționează, țipă, se iau la harță. Mi se pare de-a dreptul formidabil ca timp de 20 de minute, să mă ții încremenit și fascinat printr-un cadru static.
Personajele construite de Mungiu reprezintă niște arhetipuri realiste:
Matthias – Bărbatul rupt între două inimi. Acesta este întors din Germania (un paradis al ordinii și al eficienței), dar reîntâlnește România rurală, unde frustrările, indisciplina și haosul mocnesc.
Este violent și impulsiv, dar nu lipsit de conștiință, el portretizând masculinitatea toxică.
Csilla – Femeia europeană, liberală, educată, dar limitată.
Ea lucrează la brutărie, ascultă muzică bună, apără muncitorii străini, fiind printre puținele personaje care încearcă să reziste valului de ură, dar chiar și ea cedează emoțional.
Este imaginea omului singuratic și idealist, a celui care posedă tone de cunoștințe și bun-simț, dar care nu poate schimba structura unei comunități închise.
Primarul, preotul, sătenii – Personajul colectiv care decide soarta (majoritatea).
Aceștia formează corul corupt moral, gloata care se preface deschisă la minte, dar refuză orice formă de altfel. Ei reprezintă ipocrizia socială, dar și frica de străin, de nou, de diferit.
Titlul de R.M.N este o adevărată rețea de sensuri stratificate, care reflectă perfect temele filmului, iar aici, a trebuit să vin cu propriile mele interpretări.
Literar și direct, în film chiar avem parte de un aparat de Rezonanță Magnetică Nucleară; tatăl lui Matthias are nevoie de un RMN medical.
Dar simbolic, Mungiu este chirurgul, filmul funcționând ca o radiografie asupra unei comunități — o radiografie care depistează bolile acesteia: rasismul, ura și ipocrizia.
R.M.N = Români, MAGHIARI, NEMȚI?
Interpretarea etnică, cea care indică satul transilvănean și felul cum acesta este compus, exact din aceste trei etnii.
R.M.N = Remene (sună ca verbul „a rămâne”)
Cine să rămână? Muncitorii asiatici? Matthias să rămână în țară? Sau ce rămâne din toleranță, din umanitate, din conviețuire? Ce mai rămâne din om?
Ce rămâne după ce dispare masca civilizației?
NOTĂ
Deși 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile reprezintă titlul pentru care Mungiu a câștigat grandiosul Palme d’Or, pentru mine, acest R.M.N reprezintă cel mai bun proiect al său.
R.M.N nu e un film care să te distreze sau care să te emoționeze, ci vine puternic spre tine, te ia de guler și-ți spune cât de ipocrit e omul, arătându-ți cum e lumea cu adevărat.
O radiografie rece, fără anestezie, care-i extrem de dureroasă pe alocuri, care te face să te simți cu musca pe căciulă, pentru că – ce credeți – nimeni nu e sfânt și toți suferim de astfel de lucruri toxice.
Nu e un film despre ce înseamnă a fi de dreapta sau ce înseamnă a fi de stânga; nu judecă nicio ideologie, doar îndrumă spectatorul către raționament și umanitate.
Toate ca toate, dar, după ce-am văzut acest film, pe care-l consider o capodoperă, așteptările pentru Fjord, viitorul proiect regizat de Mungiu, cresc considerabil.
