Memories of Murder

#192 IMDB 

*CLASAMENTUL 250 IMDB ESTE RECENZAT LA ACTUALIZAREA DE LA 1 MAI 2024

Prostul galaxiei sunt că am amânat o asemenea capodoperă cinematografică.

Memories of Murder, scris și regizat de marele Bong Joon-ho. Un film de o vârstă cu mine.

SINOPSIS

Filmul este inspirat de cazul real al unei serii de crime care au terorizat Coreea de Sud în anii ’80.

Într-o zonă rurală, mai multe femei sunt găsite ucise în circumstanțe asemănătoare, iar poliția începe să suspecteze că în spatele crimelor se află un singur criminal în serie.

Ancheta este preluată de detectivul local Park Doo-man (Song Kang-ho), un polițist impulsiv și convins că își poate da seama de vinovăția unui suspect doar privindu-l.

Situația se schimbă odată cu sosirea detectivului Seo Tae-yoon (Kim Sang-kyung) din Seul, mult mai metodic și mai preocupat de probe și proceduri. Cei doi ajung să colaboreze, deși metodele lor sunt radical diferite.

Pe măsură ce crimele continuă, presiunea asupra anchetatorilor crește, iar lipsa unor dovezi concrete îi împinge tot mai aproape de disperare.

EXECUȚIE

După Parasite, a trebuit să mă întorc oarecum la originile cineastului sud-coreean. Dar de unde a plecat totul?

Filmul se inspiră din crimele în serie din Hwaseong, care au avut loc între 1986 și 1991, când zece femei și fete au fost violate și ucise în apropierea Seulului.

Este primul caz confirmat de crime în serie din Coreea de Sud, iar amprenta sa asupra națiunii a fost profundă: peste 20.000 de oameni au fost chestionați, iar ancheta a consumat mai multe zile de muncă decât orice alt caz din istoria Coreei.

Criminalul nu a fost prins atunci, ci a fost identificat abia în 2019, prin teste ADN, după aproape trei decenii.

Cât despre film în sine, Bong Joon-ho livrează o demonstrație de forță, o execuție regizorală de arhivă care trebuie studiată, documentată, scrisă și, într-un final, capsulată și trimisă pe Lună.

Este uluitor cum reușește să împletească atâtea genuri într-o poveste atât de sumbră, iar totul să curgă natural și deloc forțat.

Este thriller polițist, dramă, comedie neagră, mister, satiră socială și chiar momente care cochetează cu horror-ul, însă niciodată nu ai senzația că filmul sare artificial dintr-un registru în altul.

Bong Joon-ho le amestecă atât de inteligent încât fiecare gen pare să aparțină organic aceleiași povești, iar schimbările între registre nu sunt deloc forțate.

Și hai să o luăm pe rând.

Doar un nebun precum Bong Joon-ho te poate face să râzi cu spume într-un film atât de sumbru ca poveste.

În primul rând, filmul pornește ca o satiră asupra unui sistem de justiție deficitar, populat de clovni incompetenți care încearcă să rezolve o serie de crime fără să aibă nici resursele, nici metodele și, de multe ori, nici competența necesară.

Detectivii bâjbâie, se contrazic, trag concluzii din nimic și ajung să trateze ancheta aproape ca pe un joc de ghicit.

Sunt scene de râsul plânsului: ce, nu vrea suspectul să recunoască tot? Zbang! Vine gaborul și îi trântește o karată de bocanc în gură! Nu contează că nu există dovezi, contează că știe nenea polițist unde, în conștientul său metafizic, că „Bă, știu eu că el este criminalul!”.

Cu cât râzi mai mult de absurditatea situațiilor, cu atât devine mai apăsătoare ideea că, în spatele acestui circ, există oameni care mor, familii distruse și un criminal care continuă să umble liber.

În al doilea rând, când regizorul intră pe registrul serios, lucrurile devin și mai interesante, deoarece intră în scenă întregul mecanism de thriller și, mai ales, perspectivele diferite ale celor doi polițiști.

Fiecare descoperire este urmată de o nouă dezamăgire, fiecare speranță este spulberată de o nouă realitate. Criminalul este mereu cu un pas înainte, iar detectivii sunt forțați să se întrebe dacă ceea ce fac are vreun sens.

Și legat de acest segment, cineastul vine cu o schemă super genială. Toți suspecții, cel puțin la nivel fizic sau chiar și psihologic, îți transmit automat ideea că „Bă, sigur el este! ARE FAȚĂ DE VIOLATOR / CRIMINAL!”.

Bong Joon-ho se joacă efectiv cu instinctul nostru de a judeca un om înainte să avem dovezi împotriva lui.

Îți prezintă personaje care au ceva dubios în comportament, în privire, în felul în care vorbesc sau pur și simplu în fizionomie, iar creierul tău face imediat conexiunea. „Gata, l-am prins!”. Numai că, de fiecare dată când începi să fii convins că ai rezolvat cazul, filmul îți trage covorul de sub picioare.

Asta face ca fiecare suspect să funcționeze aproape ca o oglindă a propriilor noastre prejudecăți. Nu avem nevoie de probe ca să condamnăm un om în mintea noastră; uneori este suficient să ni se pară că „arată ca unul care ar face așa ceva”.

Legat de perspectivele celor doi polițiști, lucrurile sunt la fel de interesante.

Pe de o parte îl avem pe Park Doo-man, detectivul care se bazează enorm pe instinct, pe intuiție și pe impresia că poate „citi” un om din câteva priviri. Pentru el, adevărul pare să fie ceva ce poți simți.

Pe de altă parte, Seo Tae-yoon vine din Seul și abordează cazul mult mai metodic, fiind preocupat de probe, logică și reconstruirea faptelor. Practic, avem două metode complet diferite de a căuta același adevăr.

Și aici Bong Joon-ho construiește un joc extraordinar între cei doi. Nu ne spune pur și simplu care dintre ei are dreptate, ci îi pune permanent în situația de a-și confrunta metodele.

Fiecare vede ancheta prin propria lentilă, iar pe măsură ce cazul avansează, devine din ce în ce mai greu să spui care abordare este cea corectă, iar totul devine un haos.

Regia este genială. Imaginea, ritmul lent, decorurile, vremea, lumina și întreaga compoziție vizuală lucrează împreună pentru a construi o atmosferă sumbră, apăsătoare și permanent neliniștitoare.

Ritmul este foarte lent – Bong Joon-ho nu aleargă după crimă și nici nu simte nevoia să ne arunce permanent informații în față. Lasă scenele să respire, lasă investigația să se târască.

Imaginea este superbă. Câmpurile, drumurile, tunelurile și spațiile largi sunt elemente ale suspansului. Ai permanent impresia că criminalul poate fi oriunde, chiar dacă nu se află în cadru. Iar ploaia, noroiul și lumina cenușie contribuie enorm la această stare.

Actoria este de zile mari, titanice și istorice. Iar vârful de lance este, de departe, Song Kang-ho.

Reușește să fie în același timp caraghios, enervant, incompetent, autoritar, vulnerabil și, în cele din urmă, profund uman.

Însă acele cinci minute din finalul filmului… vai de capul meu! Sunt demne de cărțile de istorie ale cinematografiei.

Fără să intru în spoilere, Bong Joon-ho ajunge în ultimele minute să facă ceva extraordinar de simplu și, tocmai de aceea, atât de greu de executat.

Nu are nevoie de un monolog kilometrico-dramatic, de o explozie emoțională sau de cine știe ce artificiu regizoral. Lasă camera să observe, iar actorul trebuie să ducă totul în propria expresie.

Iar Song Kang-ho… Dumnezeule!

Puțini actori din lumea asta sunt capabili ca, în câteva secunde, să-și miște atât de natural mușchii feței și să transmită simultan atât de multe emoții.

Vezi pe chipul lui nedumerire, curiozitate, oboseală, tristețe, traumă, regret și parcă încă alte zece lucruri pe care nici nu le poți defini exact. Iar felul în care sparge al patrulea zid este ceva ce ține de divin.

Nu degeaba este considerat printre cele mai bune finaluri din istoria cinematografiei.

NOTĂ

O demonstrație de forță regizorală din partea lui Bong Joon-ho, care reușește să combine thrillerul polițist, drama, comedia neagră, satira socială și misterul într-un mod atât de natural, încât nici măcar pentru o secundă nu simți că filmul își pierde identitatea.

Este un film sumbru, apăsător și profund, dar care are curajul să te facă să râzi cu spume.

Însă dincolo de orice, filmul ne vorbește despre ceva cu adevărat înspăimântător – monstrul nu are coarne, furcă, coadă și nici nu scoate niște zgomote sinistre din gât. Monstrul ARE CHIP UMAN.

Criminalul nu este o creatură venită din altă lume, nu este o forță supranaturală și nu arată diferit de oamenii pe lângă care trecem în fiecare zi.

Este un om. Poate sta lângă tine pe stradă, poate lua autobuzul cu tine, poate avea un loc de muncă, poate zâmbi, poate purta o conversație banală și poate părea complet normal.

Un film despre neputință, obsesie, adevăr, eșec și despre oamenii care se distrug încercând să găsească răspunsuri. Gata! Vă las, însă nu înainte de a încheia recenzia cu nota supremă.