În sfârșit, mi-am făcut curaj și am intrat cu pași timizi într-o sală unde rulează fenomenul Backrooms.
Un film regizat de Kane Parsons, un tânăr de 20 de ani venit din zona YouTube-ului.
SINOPSIS
Backrooms urmărește povestea lui Clark (Chiwetel Ejiofor), un bărbat prins într-o existență apăsătoare, care ajunge să descopere, în subsolul unui magazin de mobilă, o trecere către o dimensiune ascunsă și imposibil de înțeles.
Dincolo de realitatea obișnuită se află un labirint nesfârșit de camere, coridoare și spații goale, o lume artificială, rece și neliniștitoare, unde logica pare să se destrame treptat.
În paralel, doctora Mary Kline (Renate Reinsve), terapeuta lui Clark, încearcă să înțeleagă dispariția și comportamentul tot mai tulburător al pacientului ei, ajungând la rândul ei să fie atrasă în misterul acestei dimensiuni.
EXECUȚIE
Ca să înțelegeți cum stă treaba, regizorul Kane Parsons are 20 de ani, este cu 3 ani mai mic decât mine.
Este de-a dreptul uluitor cum, la o vârstă destul de fragedă, să îți bubuie mintea la o asemenea nebunie de lume și, mai ales, la o asemenea vârstă să ajungi să dai indicații unor actori precum Chiwetel Ejiofor sau Renate Reinsve, probabil actrița momentului în industrie.
Dar hai să o luăm pe rând.
Din punct de vedere regizoral, Parsons micționează pe mai bine de 90% dintre regizorii de filme horror din prezent. Puștiul ăsta mega talentat creează o atmosferă extrem de sufocantă, de simți că ești în permanență urmărit și privit de către cineva sau CEVA.
Cadrele sunt extraordinar de bine compuse, iar filmul lucrează foarte mult cu simetria, cu spațiile goale și cu senzația de perspectivă infinită. Personajele par adesea mici, pierdute într-un decor care le depășește, parcă acestea nici nu explorează un loc, ci mai degrabă sunt înghițite.
Mocheta, pereții îngălbeniți, neoanele reci, geometria țăcănită a încăperilor și lipsa oricărui element personal creează o lume care pare construită pentru oameni, dar în același timp este o lume lipsită de orice suflet.
Cât despre partea de horror, jos pălăria.
Parsons reușește ceva rar, să te facă să te sperii și să tremuri fără să apeleze la clasicele și fumatele jump scare-uri, acelea unde muzica se oprește, vine bubuiala, iar inima îți sare din piept din reflex, chiar dacă știai că vine nefăcuta cu două zile înainte.
Nu există un cadru care să pară cu adevărat sigur. Chiar și atunci când nu se întâmplă nimic, ai senzația că ceva este greșit. Regizorul știe cum să încadreze un coridor mai întunecat, o umbră, un colț al camerei lipsit de vizibilitate.
Se vede că Kane Parsons este un regizor crescut la intersecția dintre cinema, jocuri video și mitologie online. Influențele sale nu vin doar din horror-ul clasic, ci din Portal 2, Half-Life, Garry’s Mod, Minecraft, Mr. Robot sau Paranoia Agent.
Însă dacă ar fi să menționez cea mai puternică influență, aceea ar fi cea legată de Blair Witch Project, mai ales prin zona de found footage, cameră subiectivă, dezorientare și frica de ceva care nu se lasă văzut complet.
Actoria este meseriașă, nici nu avea cum să fie altcumva.
Chiwetel Ejiofor este foarte potrivit pentru rol. Are capacitatea de a transmite această dublă mișcare, omul care vrea să înțeleagă și, în același timp, omul care începe să fie consumat de ceea ce încearcă să înțeleagă.
Totuși, îmi pare rău pentru Renate Reinsve. Joacă extraordinar de bine, ca de obicei, doar că are prea puține minute pe ecran. Mi-aș fi dorit să fie exploatată mai bine.
Ea aduce filmului o umanitate discretă, o vulnerabilitate inteligentă, o senzație că personajul ei încearcă să rămână ancorat într-o logică umană într-un loc care distruge orice logică.
Cât despre partea de scenariu, aici, din punctul meu de vedere, vine partea cea mai grea. Ce a vrut să spună autorul?
Ca să fiu sincer, nici la câteva zile după vizionare nu îmi dau seama despre ce a fost vorba în poveste, chiar dacă filmul îți servește direct niște explicații în actul final.
Adică pe partea de interpretare, nu știu dacă va avea efectul de film cult avut de Blair Witch Project, de exemplu. Și acum există cavalcade de interpretări: a fost real sau nu, a fost o întâlnire cu paranormalul sau totul a fost o plăsmuire a minții lor super obosite și distruse?
Aici, de bine sau de rău, filmul îți cam explică. Dar parcă tot le lasă în pom, sau poate nu l-am înțeles prea bine.
Să fie un loc unde monștrii capătă forma temerilor noastre, un loc al spațiilor paralele unde monștrii sunt fix versiunile noastre opuse?
Un spațiu care să se hrănească din anxietăți, din traume, din singurătate și din nevoia omului de a găsi o logică acolo unde poate nu există niciuna?
Interpretări se pot găsi, dar problema pe care am găsit-o a fost că scenariul se ramifică haotic în prea multe direcții.
NOTĂ
O surpriză extraordinar de plăcută, chiar nu mă așteptam să îmi placă așa mult. Și mă repet pentru a mia oară: ce a reușit băiatul ăsta la o asemenea vârstă este uluitor.
Și da, un studio mare trebuie să îl contacteze pentru o adaptare cinematografică a jocului Portal.
Filmul pornește de la o legendă modernă a internetului, dar reușește să o transforme într-o experiență cinematografică despre rătăcire, anxietate, izolare și pierderea sensului, cel puțin asta a reușit creierul meu să interpreteze.
Chiar am fost surprins plăcut și abia aștept să văd ce îi mai născocește mintea acestui tânăr YouTuber și regizor care este mega talentat.
Și mai am un singur lucru de spus: ceea ce se întâmplă cu Backrooms și Obsession nu este doar un fenomen, ci un mega avertisment pentru studiourile mari.
Totuși, este cam rușinos ca filme îmbibate în zeci și sute de milioane de marketing să fie distruse la încasări de către niște YouTuberi.
