Coward, regizat de Lukas Dhont, este câștigătorul de la Cannes 2026 pentru actorie masculină, aceasta fiind acordată la dublu.
Hai să vedem cum a fost prima experiență de la Les Films de Cannes a Bucarest.
SINOPSIS
Acțiunea se desfășoară în anul 1916, în timpul Primului Război Mondial, și îl urmărește pe Pierre (Emmanuel Macchia), un tânăr soldat belgian care ajunge pe front, hotărât să își demonstreze curajul și să își îndeplinească datoria față de țară.
Însă realitatea tranșeelor se dovedește mult mai brutală decât și-ar fi imaginat, iar violența, teama și amenințarea permanentă a morții încep să îi zdruncine convingerile despre eroism și sacrificiu.
În spatele liniilor de front, Pierre îl întâlnește pe Francis (Valentin Campagne), un soldat carismatic și sensibil, care încearcă să ridice moralul camarazilor săi prin organizarea unor spectacole de teatru și muzică. Între cei doi se naște treptat o apropiere profundă, care capătă dimensiuni romantice într-un mediu dominat de brutalitate, prejudecăți și convenții rigide privind masculinitatea.
Pe măsură ce războiul continuă să facă victime, Pierre și Francis încearcă să găsească, prin artă și afecțiune, câteva clipe de libertate și tandrețe într-o lume în care însăși supraviețuirea devine o provocare.
EXECUȚIE
Viziunea lui Lukas Dhont asupra războiului are, din punctul meu de vedere, două dimensiuni: una foarte reușită și alta considerabil mai puțin impresionantă.
O să încep cu cea din urmă. Radiografia tragică a războiului mi s-a părut destul de convențională, ba chiar răsuflată pe alocuri.
Avem cadavre, sânge, răniți, tranșee îngropate în noroi, explozii, soldați terorizați și, bineînțeles, pierderi umane care lasă în urmă niște răni sufletești imposibil de vindecat.
Vedem cum tineri care au ajuns pe front cu speranțe, idealuri și o oarecare naivitate descoperă că războiul nu are aproape nimic în comun cu imaginea eroică promovată de discursurile patriotice. Și toate acestea sunt, fără îndoială, tragice, înduioșătoare și cât se poate de importante.
Numai că întrebarea mea este următoarea: ce anume aduce nou Coward în această radiografie a ororilor războiului?
Pentru că, să-mi fie cu iertare, asemenea imagini și idei au fost explorate deja de nenumărate ori, uneori într-o manieră cinematografică devastatoare.
Însă marea bilă albă apare tocmai atunci când filmul se îndepărtează de câmpul de luptă și pășește pe teritoriul artei!
Mi-a plăcut enorm felul în care Dhont îmbină ororile frontului cu momentele de divertisment organizate de soldați. Și, oameni buni, ce secvențe muzicale frumoase!
Unele sunt jucăușe, pline de ritm, patos și exuberanță, altele amuzante sau profund melancolice. Toate reprezintă mici oaze de umanitate într-un univers dominat de moarte.
Iar frumusețea acestor momente constă în faptul că soldații nu cântă și nu dansează pentru că au uitat de război, ci tocmai pentru că încearcă să evadeze, măcar pentru câteva minute, din infernul în care trăiesc.
Practic, arta devine un mecanism de supraviețuire sufletească.
În al doilea rând, trebuie să discutăm despre povestea de iubire dintre Pierre și Francis, adevărata inimă a peliculei.
Cei doi au temperamente diferite, dar o nevoie comună de afecțiune, înțelegere și apropiere umană. Iar Dhont construiește această relație cu multă delicatețe, fără să o transforme într-o succesiune de discursuri moralizatoare sau într-un spectacol gratuit.
Emmanuel Macchia și Valentin Campagne sunt absolut impecabili! Primul impresionează prin reținere, vulnerabilitate și expresivitatea privirilor, în timp ce al doilea aduce o energie debordantă, carismă, umor și o sensibilitate extraordinară.
Iar chimia dintre ei este atât de naturală încât, sincer, aproape că nu-ți vine să-i separi. Tocmai de asta nici la premiere nu au putut fi separați.
Și aici ajung la una dintre cele mai frumoase dimensiuni ale filmului: reprezentarea iubirii și a identității.
Consider că asemenea povești pot face foarte mult bine, atât persoanelor care încă privesc comunitatea LGBT prin filtrul unor prejudecăți, cât și celor care își doresc să se regăsească în personaje construite cu sinceritate și respect.
Personal, prefer asemenea abordări, întâlnite și în Brokeback Mountain sau documentarul Elton John: Never Too Late, în locul unor gunoaie morbide precum Emilia Pérez.
Pentru că persoanele gay nu trebuie prezentate ca niște simboluri ambulante, ci ca oameni cât se poate de obișnuiți, cu personalități, sensibilități, calități, defecte, bucurii și suferințe. Exact ca oricine altcineva!
Iar Coward înțelege foarte bine acest lucru. Nu ne cere să admirăm personajele doar pentru identitatea lor, ci ne oferă suficiente motive să le îndrăgim prin ceea ce sunt și prin felul în care iubesc.
Mai mult, filmul pune sub semnul întrebării însăși definiția masculinității și a curajului.
Într-un mediu în care bărbații sunt învățați să își demonstreze valoarea prin violență, sacrificiu și supunere militară, exprimarea sinceră a sentimentelor poate deveni un act de curaj mult mai dificil decât pare.
Din punct de vedere regizoral, Dhont livrează o producție elegantă și sensibilă, cu o atenție deosebită acordată gesturilor, privirilor și momentelor de intimitate.
Mi-a plăcut și contrastul vizual dintre cenușiul sufocant al frontului și căldura secvențelor muzicale, în care parcă întreaga lume recapătă, pentru câteva clipe, dreptul de a fi frumoasă.
Însă, din păcate, trebuie să recunosc și principala mea nemulțumire: filmul nu mi-a livrat acea lovitură emoțională devastatoare pe care o așteptam.
Atenție! Nu spun că este lipsit de emoție, din contră! Avem o poveste cu adevărat sensibilă, înduioșătoare și sinceră, cu personaje de care ajungi să te atașezi. Numai că eu nu am reușit să mă conectez la acel nivel la care fiecare tragedie să mă lovească direct în suflet.
NOTĂ
Coward este o dramă de război foarte bună, sensibilă și frumos realizată, a cărei adevărată forță stă în tandrețea relațiilor umane și în puterea artei de a aduce puțină lumină chiar și în cele mai întunecate momente.
Avem două prestații actoricești impecabile, secvențe muzicale încântătoare și o poveste de iubire construită cu mult respect și delicatețe.
Din păcate, radiografia destul de convențională a războiului și impactul emoțional sub așteptările mele mă împiedică să îi ofer o apreciere mai generoasă.
Așadar, îi acord un 7/10 corect și cinstit! Un film pe care l-am apreciat sincer, chiar dacă nu m-a răscolit pe cât mi-aș fi dorit.
