Hai că a venit momentul pentru Wildwood, unul dintre cele mai așteptate filme ale anului, atenție, nu doar în materie de animație.
Travis Knight este autorul animației, cel care a făcut și proaspătul Masters of the Universe.
SINOPSIS
Filmul o urmărește pe Prue McKeel (Peyton Elizabeth Lee), o adolescentă curajoasă și încăpățânată, a cărei viață este dată peste cap atunci când fratele ei mai mic, Mac (Arthur Knight), este răpit de un stol de corbi și dus într-o pădure misterioasă, cunoscută drept Impassable Wilderness, un teritoriu interzis și aproape necunoscut oamenilor.
Hotărâtă să își salveze fratele, Prue pornește într-o aventură primejdioasă, fiind însoțită de colegul său Curtis Mehlberg (vocea lui Jacob Tremblay), un băiat stângaci, dar loial.
Cei doi descoperă un univers fantastic populat de animale vorbitoare, creaturi magice, bandiți și personaje enigmatice, printre care Alexandra (Carey Mulligan), o femeie misterioasă, măcinată de o tragedie personală – Și-a pierdut copilul.
EXECUȚIE
Animația este produsă de studiourile Laika, iar asta înseamnă un singur lucru – stop-motion de la A la Z, însă de această dată, producția a fost dusă la un nivel astral.
Dezvoltarea lui Wildwood a început în urmă cu aproximativ 16 ani – Numai că ambițiile lui Travis Knight depășeau cu mult posibilitățile tehnologice ale studioului din acea perioadă, astfel că proiectul a trebuit să aștepte până când tehnicile și experiența echipei au ajuns la nivelul necesar.
Producția efectivă a început abia în 2021 și a presupus peste cinci ani de muncă minuțioasă, cu participarea a peste 1.000 de artiști și tehnicieni, construirea a peste 230 de păpuși articulate, aproximativ 130 de decoruri fizice și mii peste mii de componente realizate manual.
Iar pentru a înțelege proporțiile acestei nebunii artistice, numai realizarea unui vultur gigantic a necesitat aproximativ 3.000 de ore de muncă!
Cât despre execuție în sine… Cuvintele sunt de prisos.
În primul rând, animația nu este adecvată celor mici, tonul este sumbru, matur și extrem de tragic, ca să nu mai zic, și nu e mare spoiler, mai ales că această scenă apare și-n trailer, filmul debutează cu o scenă de suicid.
Iar această secvență tulburătoare pune, practic, bazele întregii construcții tematice a filmului: iubirea, doliul și felul în care pierderea unei persoane dragi te poate transforma până în punctul în care nu te mai recunoști pe tine însuți.
Iar personajul în jurul căruia gravitează această dimensiune tragică este nimeni alta decât Alexandra, antagonista poveștii.
La prima vedere, avem toate ingredientele unei antagoniste clasice de basm: o vrăjitoare înfricoșătoare, însetată de putere, dominație și supunerea celor din jur.
Numai că, pe măsură ce începem să îi descoperim trecutul și motivațiile, această imagine se destramă, lăsând la suprafață ceva infinit mai dureros: o mamă devastată de pierderea propriului copil, care nu își dorește, în esență, decât să îl aibă din nou alături.
Iar momentele cu ea în care-și jelește copilul și modul cum încă-l poartă-n suflet și amintiri m-au distrus complet, încât am fost nevoit să-mi scot pachetul de șervețele.
Alexandra nu este doar o întruchipare a răului, ci și portretul unei iubiri materne care, otrăvită de durere și de incapacitatea de a accepta pierderea, ajunge să se transforme într-o forță distructivă.
Evident, tragedia personală nu îi justifică atrocitățile, însă le conferă o dimensiune umană care face antagonistul mult mai fascinant. Pur și simplu, te uiți la ea, mai exact în ochii și sufletul ei, și o înțelegi.
Printre puținii antagoniști pe care i-am întâlnit de când mă uit la filme și ca primă reacție când îi văd e să o iau în brațe.
În al doilea rând, Wildwood explorează și o altă dimensiune tematică extrem de interesantă: nevoia de apartenență, dorința de acceptare și acea căutare aproape disperată a validării din partea celor din jur.
Tocmai aici intervin Prue și Curtis, cele două personaje care reprezintă adevăratele chei ale acestei călătorii inițiatice. Dincolo de misiunea propriu-zisă de salvare, aventura lor devine și un proces de autocunoaștere, de confruntare cu propriile nesiguranțe și de depășire a limitelor pe care, de multe ori, ni le impunem singuri.
Iar ceea ce mi se pare foarte frumos este că filmul nu confundă curajul cu absența fricii și nici valoarea personală cu aprobarea celorlalți.
Dimpotrivă, ne arată că vulnerabilitatea nu reprezintă obligatoriu o slăbiciune și că adevărata maturizare începe atunci când încetăm să ne mai definim exclusiv prin felul în care suntem percepuți.
Din punct de vedere tehnic, Wildwood este, fără nicio exagerare, o realizare cinematografică fără cusur!
De la spectacolul vizual care, pur și simplu, te îngenunchează în fața ecranului, până la coloana sonoră de o sensibilitate extraordinară, fiecare departament artistic pare să funcționeze într-o armonie desăvârșită.
Imaginea, decorurile, animația, compoziția cadrelor și muzica se împletesc într-un basm feeric, de o frumusețe aproape nepământeană.
Iar dacă până atunci filmul îți oferă suficiente motive să rămâi cu gura căscată, în actul al III-lea totul explodează într-un spectacol de proporții absolut galactice!
Avem parte de o bătălie de o amploare epică, regizată cu o precizie uluitoare, în care coregrafia acțiunii, dinamismul camerei, montajul și grandiozitatea imaginilor ating un nivel care ar putea stârni invidia până și unor maeștri ai blockbusterului precum Peter Jackson, Christopher Nolan sau Steven Spielberg!
Și totuși, există un punct care nu mi-a plăcut sau, mai degrabă și mai corect spus, nu a reușit să mă atingă, mai exact, ultimele 10-15 minute.
Mi s-a părut un final mult prea grăbit și nu am simțit nicio lovitură care să mă distrugă emoțional. Da, am vărsat lacrimi în mai toate segmentele narative ale animației, dar pe final mă așteptam la o lovitură cu adevărat devastatoare. Sunt de părere că i-ar mai fi trebuit un pic de mai mult curaj.
NOTĂ
Pentru mine, la sfârșitul zilei, Wildwood este o veritabilă capodoperă a animației și una dintre cele mai impresionante demonstrații de virtuozitate artistică pe care le-am văzut în ultimii ani!
Travis Knight și extraordinara echipă LAIKA au reușit să transforme aproape două decenii de ambiție, răbdare și muncă artizanală într-un spectacol cinematografic de o frumusețe aproape nepământeană.
De la animația stop-motion care sfidează orice limită tehnică, până la compoziția vizuală, decorurile fabuloase, coloana sonoră emoționantă și acel act final de proporții absolut epice, avem parte de un adevărat festin pentru ochi și suflet!
Putea fi făcută această animație prin efecte computerizate și să fie la fel de bună? Da, absolut! Tehnologia și AI-ul vor evolua.
Numai că asta nu înseamnă că trebuie să trăim într-o permanentă psihoză colectivă, de parcă mâine dimineață ne-am trezi direct în universurile din Terminator sau The Matrix, cu roboții pregătiți să activeze silozurile nucleare!
Să fim serioși! Ca orice instrument tehnologic, inteligența artificială poate fi utilizată în scopuri constructive, creative și benefice pentru a prospera, dar și în moduri discutabile sau chiar periculoase. Important este cine o folosește, cum o folosește și cu ce responsabilitate.
Iar eu cred că ar trebui să învățăm să nu mai privim permanent lumea prin lentila extremelor, în care orice progres tehnologic este fie salvarea absolută a omenirii, fie începutul inevitabil al apocalipsei.
Wildwood nu trebuie susținut pentru că inteligența artificială ar reprezenta un monstru malefic care vine să distrugă cinematografia, ci pentru că avem în față o realizare artistică extraordinară, construită prin munca, talentul și răbdarea unei adevărate armate de artiști!
Nu trebuie să demonizăm tehnologia pentru a aprecia măiestria umană, după cum nu trebuie să respingem progresul pentru a respecta tradiția. Cele două pot coexista!
Iar dacă Wildwood merită toată admirația și susținerea noastră, nu este pentru că reprezintă o declarație de război împotriva viitorului, pentru că NU ASTA E, ci pentru că este o extraordinară declarație de dragoste pentru artă, pentru cinema și pentru oamenii care și-au dedicat ani din viață ca să ne ofere acest miracol vizual.
Și, sincer, acesta mi se pare un motiv infinit mai frumos pentru a cumpăra un bilet la cinema decât teama că Skynet ne bate la ușă!
