Fjord

Fjord e aici! A sosit cel mai așteptat film de mine în 2026.

Palme d’Or de la Cannes a sosit în România. Și cine altcineva să-l aducă decât Cristian Mungiu, cel mai mare cineast român din toate timpurile.

Un film inspirat din fapte reale, în centru fiind cunoscutul caz Bodnariu.

SINOPSIS

Fjord urmărește povestea familiei Gheorghiu, formată din Mihai (Sebastian Stan), soția lui, Lisbet (Renate Reinsve), și copiii lor. După mai mulți ani petrecuți în România, aceștia se mută într-un sat norvegian aflat lângă un fiord, sperând să înceapă o viață mai liniștită și mai stabilă.

La început, noul mediu pare să le ofere exact această promisiune: natură spectaculoasă, o comunitate ordonată și șansa unui nou început.

Însă, treptat, diferențele de mentalitate, educație, credință și valori încep să creeze fisuri tot mai vizibile între familia venită din România și lumea norvegiană în care încearcă să se integreze.

Conflictul pornește în momentul în care școala și autoritățile devin atente la unul dintre copii. Mai exact, acestea observă o POSIBILĂ urmă de bătaie, iar ceea ce pentru părinți poate părea o chestiune de educație, disciplină sau cultură ajunge să fie citit de ceilalți ca un posibil semn de pericol.

EXECUȚIE

Mungiu construiește în Fjord o adevărată confruntare între progresism și conservatorism, dar are inteligența de a nu transforma filmul într-un manifest pentru una dintre tabere.

Dimpotrivă, le ia pe amândouă, le pune față în față, le scutură, le dezbracă de certitudini, le lovește de să le sară mucii pe tavan și le expune slăbiciunile.

Iar la final, te întrebi: cu cine să țin? Cine are dreptate?

Nu te lasă să ții comod cu nimeni. Când ai impresia că o tabără are dreptate, Mungiu introduce o fisură. Când ești gata să condamni pe cineva, filmul îți arată și frica din spatele gestului. Când sistemul pare necesar, începe să devină apăsător.

În primul rând, Fjord vorbește despre toleranță, mai exact despre toleranța adevărată, dificilă, care începe exact în momentul în care celălalt are valori, credințe sau convingeri diferite de ale tale.

Mungiu pare interesat să arate cât de fragilă devine deschiderea noastră atunci când suntem puși față în față cu o formă de viață pe care nu o înțelegem complet.

Filmul nu spune că orice alegere trebuie acceptată fără discernământ și nici că diferența culturală poate justifica orice. Dimpotrivă, tocmai aici apare marea șmecherie și marea barosăneală.

Fjord întreabă până unde trebuie să meargă acceptarea și unde începe, totuși, obligația de a interveni. Dar, în același timp, Mungiu atacă foarte clar radicalismul acela comod, prin care oamenii ajung să se împartă imediat în tabere: „Aaaa, nu ești cu noi, atunci sigur ești un fascistoid / globalisto-soroșist bananier.”

Din punctul meu de vedere, această pojghiță este extrem de subțire. Sunt multe nuanțe și, mai ales, un lucru care trebuie înțeles de fiecare tabără: peste tot sunt extremiști, iar nicio tabără nu va fi salvatoarea lumii.

Fjord devine și un avertisment despre lipsa de dialog. Fără înțelegere, fără răbdare și fără unitate, nu vom ajunge nicăieri.

Nu pentru că toate opiniile sunt egale sau pentru că orice comportament trebuie acceptat, ci pentru că o societate care nu mai știe să asculte ajunge, inevitabil, să se rupă în bucăți.

Ba mai mult, Mungiu arată că în ambele tabere există extreme. Iar aici, aș vrea să o iau pe rând:

Nu poți să te consideri o societate progresistă, adică o societate care vrea să avanseze din toate punctele de vedere, iar tu să nu tolerezi o persoană care crede și simte că marea ei ancoră în viață reprezintă o posibilă divinitate care veghează în jurul ei.

Atâta timp cât acea persoană este bună la inimă și suflet, nu te afectează cu ceva acele valori ale persoanei respective, atunci nu văd de ce nu ai putea să o accepți.

Te dai un om al diversității, dar când vezi pe cineva care face parte dintr-o diversitate cu care tu nu ești de acord, te uiți la ea și o tratezi de parcă ar fi vreun extraterestru.

La polul opus, bineînțeles, avem și acolo destule probleme.

Nu poți să stai non-stop cu Dumnezeu în gură, cu IUBIREA APROAPELUI, iar tu să crezi că o persoană din comunitatea LGBT trebuie să ajungă în iad.

Două persoane de același sex care se iubesc și poate chiar mai mult de atât, ba chiar își doresc și un copil, un suflețel care să primească educație, un acoperiș deasupra capului, o căldură părintească, nu ar trebui să ajungă în iad.

În iad trebuie să ajungă un criminal, un violator sau un pedofil.

Nu poți să spui că un progresist este un satanist. O persoană care are valori diferite de ale tale nu este satanistă. Satanist, sau mai rău decât așa ceva, este unul precum Pomohaci.

Nu poți să spui și, mai ales, să faci comentariu analitic pe expresia „Bătaia e ruptă din rai” și să zici că bătaia e dată de la Dumnezeu.

Nu cred că o forță divină care ar trebui să binecuvânteze lumea cu bunătate și altruism ar dori să propovăduiască și violența, unul al cărui Fiu, Iisus Hristos, a fost supus.

În al doilea rând, Mungiu vine cu poate cea mai sensibilă directivă: violența ca formă de educație în familie și modul cum aceasta este gestionată, interpretată și sancționată.

Aici, Fjord mi s-a părut foarte asemănător cu The Hunt al lui Thomas Vinterberg, mai ales prin felul în care o suspiciune se transformă într-un mecanism social și instituțional greu de controlat.

În ambele filme, nu avem doar o problemă individuală, ci o comunitate care reacționează, interpretează, judecă și ajunge să construiască un verdict înainte ca adevărul să fie înțeles în toată complexitatea lui.

Nu are cum să nu-ți sară țandăra când vezi că niște persoane sunt aspru judecate și aproape băgate la pușcărie în urma unor fapte NEDOVEDITE. Câtă încredere poți să ai în declarațiile unui copil extrem de mic?

Bineînțeles, orice declarație a unui copil trebuie tratată cu seriozitate. Nu ai voie să o ignori, nu ai voie să o minimalizezi și nu ai voie să pleci din start de la ideea că „exagerează” sau „nu înțelege”.

Dar, în același timp, nici nu poți construi automat o condamnare totală doar pe baza unei percepții fragile, mai ales când vorbim despre un copil foarte mic, a cărui minte este încă în formare, influențabilă, confuză și incapabilă uneori să înțeleagă greutatea exactă a propriilor cuvinte.

Sistemul trebuie să intervină, pentru că inacțiunea poate fi criminală. Dar sistemul trebuie să și verifice, să asculte, să contextualizeze, să nu transforme frica în verdict și suspiciunea în execuție publică.

Ei bine, dragilor, trebuie să discutăm și cealaltă problemă: este violența o formă de educare?

Răspunsul este clar: niciodată! Un copil nu devine mai bun pentru că este lovit, ci doar învață că autoritatea poate veni la pachet cu durerea. Iar asta nu ar trebui împachetat nici în tradiție, nici în religie, nici în celebra expresie „așa am fost crescuți și noi”.

Însă vine o altă interpretare: oare orice mustrare reprezintă o violență care merită condamnată penal?

Din fericire, în cazul de față, nu vorbim despre niște copii care au fost bătuți cu ranga-n cap sau cu pumnii în cap.

Mai toate declarațiile vorbesc despre clasica „palmă la fund”, atât de normalizată în multe familii tradiționale, mai ales în spații unde educația s-a confundat ani la rând cu autoritatea dură. Asta nu o face corectă, clar!

Una este să spui că bătaia nu trebuie acceptată niciodată ca metodă de educație, și alta este să transformi automat orice gest greșit, oricât de discutabil, într-un verdict total asupra unor oameni.

Educația nu trebuie abordată nici prin varianta cu palme, dar nici prin cealaltă variantă în care copilul trebuie lăsat să se tăvălească pe jos, deoarece, așa cum spun unii, el trebuie lăsat să se descurce ca mai apoi, prin intuiția lui foarte puternică, să realizeze că gestul lui nu a fost corect.

Un adult trebuie să se impună ferm în fața unui copil. Acea odraslă trebuie să-și cunoască limitele. Tocmai că de-asta se presupune că un adult este copt și uns cu toate alifiile vieții, iar un copil este total necopt și lipsit de repere.

Marea problemă a filmului este că acele gesturi violente sunt făcute în numele unui Dumnezeu.

Pe plan tehnico-regizoral, Cristian Mungiu arată de ce este cel mai mare cineast român al tuturor timpurilor. Totul este magistral, aflat la superlativ.

Fjord este construit cu o rigoare aproape chirurgicală, extrem de rece. Totul pare calculat, așezat, controlat până la cel mai mic gest, iar filmul respiră permanent prin tensiunea morală a personajelor și prin neliniștea care se adună treptat în jurul lor.

Forța lui Mungiu stă în precizie, în răbdare, în felul în care lasă scenele să se așeze și să apese pe marele trăgaci.

Al nostru cineast oferă un adevărat festin al execuției de plan-secvență, multe segmente fiind executate în această manieră în care scenele sunt lungi, lipsite de tăieturi și foarte bine aflate în clocot.

Există o scenă extrem de puternică în care mama stă față în față cu instituția care vrea să le ia copiii, iar în fundal se vede steagul Norvegiei fluturând.

Este ca și cum filmul ar sugera, fără să o rostească apăsat: „Așa funcționăm noi. Asta este Norvegia. Acestea sunt valorile, limitele și mecanismele noastre. Dacă nu ne respecți regulile, cam asta pățești”

Imaginea semnată de Tudor Panduru este demențială, o adevărată exaltație pentru ochii mei.

Peisajele nordice sunt superbe, dar nu sunt filmate ca niște decoruri turistice, ci ca niște spații reci, impunătoare, aproape neiertătoare.

Aș mai spune și că este o imagine care-ți amintește cât de rece poate deveni frumusețea atunci când omul se simte complet străin în mijlocul ei.

Pe plan actoricesc, lucrurile se află la înălțime. Sebastian Stan duce foarte bine greutatea rolului, un personaj prins între credință, autoritate, orgoliu și frică.

Mihai nu este un monstru, dar nici un sfânt. Este un om convins că își apără familia, dar care nu vede mereu cât de apăsător poate deveni propriul mod de a iubi.

Vezi un om rănit, mâhnit și care cu greu își stăpânește nervii, mai că-i aproape să erupă și să provoace un masacru mai ceva ca Vezuviul care a distrus Pompeii.

Cât despre Renate Reinsve, aceasta demonstrează de ce este una dintre marile actrițe ale planetei la momentul actual.

Personajul ei, Lisbet, este prins între două lumi, între familia pe care încearcă să o țină unită și societatea din care provine, între iubire, vinovăție, teamă și instinctul de supraviețuire.

Dacă Sebastian Stan merge și pe exteriorizare, Renate mi se pare că-și creionează personajul prin interior.

Chiar și actorii-copii joacă foarte bine, însă cine mi-a plăcut foarte mult a fost Henrikke Lund Olsen în rolul fetiței Noora.

Personajul ei m-a uns pe suflet. Deși aceasta vine dintr-o civilizație progresistă, în special dintr-o familie în care tatăl este un radical convins, ea este total opusă.

Pentru mine, aceasta este vocea progresului adevărat: „Chit că trăim în medii diferite, chit că avem valori ridicate, mie îmi place de voi, vă îndrăgesc și îmi place să-mi fiți prieteni.”

Adrian Titieni mai apare și el, însă dacă e să zic un actor care m-a surprins plăcut, acela este Alin Panc, actorul acela din Vasile și Naveta Spațială. Deși are un rol mic, într-o oarecare măsură are și o forță zdravănă în narațiunea filmului, fiind extraordinar de credibil.

Mă înclin în fața lui și îmi doresc să-l văd numai în roluri „manageriale” precum Cazul Samca și în roluri actoricești precum acestea.

NOTĂ

Nu neapărat un punct slab, dar un segment de care mă puteam descotorosi a fost cel legat de un personaj precum Åke. Recunosc, mi s-a părut inutil. Dar este o pietricică amarâtă și nesemnificativă într-o mină atât de plină de diamante încât nu o consider o bilă cu adevărat neagră.

Cristian Mungiu construiește o dramă morală dură, rece și extrem de actuală despre familie, credință, educație, toleranță și felul în care societățile moderne ajung să judece ceea ce nu înțeleg complet.

Conservatorismul este analizat cu rigiditățile, fricile și excesele lui, mai ales atunci când autoritatea, educația și violența ajung să fie justificate prin credință.

Dar nici progresismul nu scapă neatins, pentru că filmul arată cât de ușor poate deveni toleranța un simplu slogan atunci când celălalt nu se încadrează în forma de diversitate acceptată de tine.

Deci, practic și teoretic, Fjord spune, în fond, că extremismul nu aparține unei singure tabere. El apare oriunde omul este convins că deține adevărul complet.

În final, Fjord nu este despre cine are perfectă dreptate. Este despre cât de ușor poate dreptatea fiecăruia să devină o formă de violență asupra celuilalt.

Este despre limitele toleranței, despre pericolul radicalismului, despre instituții care pot salva, dar pot și zdrobi, despre credință care poate lumina, dar poate fi și deturnată, despre părinți care pot iubi și totuși greși.

Într-o societate în care radicalismul pare să dicteze prin cele mai aprige flăcări, Fjord se simte ca încercarea lui Cristian Mungiu de a aduce o ploaie necesară peste un incendiu moral scăpat de sub control.

Nu am adus în discuție R.M.N., tocmai ca să nu redirecționez pe cineva acolo ca să-și ia spoilere. Acea recenzie a fost depășită la numărul de cuvinte, iar filmul acesta mi s-a părut extrem de asemănător cu acela. Deci verdictul este cât se poate de clar.