24 august 2006 – data în care Cristian Nemescu este ucis într-un accident rutier.
Ce a lăsat în urmă? Ei bine… California Dreamin’ (nesfârșit).
SINOPSIS
Luați loc, că e mult de povestit la această secțiune.
La finalul anilor ’90, un tren care transportă soldați NATO prin România este oprit într-o gară uitată de lume, sub pretextul unor nereguli birocratice.
O întârziere minoră se transformă rapid într-un blocaj prelungit, care scoate la iveală tensiuni adânc îngropate între localnici și prezența străină.
Doiaru (Răzvan Vasilescu), șeful gării și autoritatea reală a locului, folosește regulile ca armă personală. Gestul său nu ține doar de lege, ci de o furie acumulată și de nevoia de a demonstra control într-o lume care l-a ocolit.
De partea cealaltă, căpitanul Doug Jones (Armand Assante) încearcă să gestioneze situația cu diplomație, dar se vede prins într-un joc absurd, unde negocierile nu mai urmează nicio logică militară sau politică.
Blocajul devine rapid un eveniment pentru sat. Primarul (Ion Sapdaru) caută să transforme criza într-un prilej de afirmare personală, organizând festivități improvizate și promițând o prietenie forțată cu americanii, mai degrabă din interes decât din convingere.
În acest decor tensionat, Monica (Maria Dinulescu), fiica lui Doiaru, simte că oprirea trenului este o fisură prin care ar putea evada din propria viață.
EXECUȚIE
Ce a reușit Cristian Nemescu este de nedescris, iar aici mă refer la tema abordată. Mai toate filmele din Noul Val Românesc abordau fie România comunistă, fie România aflată în tranziție; aici, Nemescu joacă în a doua variantă.
Cristian Nemescu construiește o tragicomedie care pornește dintr-o situație aparent banală — oprirea unui tren — și o transformă într-o radiografie dureroasă a României de tranziție. Nu evenimentul în sine contează, ci durata lui, așteptarea, stagnarea.
Mă repet: nu evenimentul contează, ci prelungirea lui, așteptarea care devine stare permanentă, stagnarea — la fel cum românii i-au așteptat pe americani: mai mult ca mit salvator decât ca realitate concretă.
Iar de aici vine lovitura magistrală oferită de Cristian Nemescu: de data aceasta, americanii se află în așteptare pentru ajutorul românilor.
În film, pentru prima dată, americanii vin — dar nu ca salvatori. Vin ca o forță care are nevoie de ajutor, având nevoie de infrastructură locală, de semnăturile oferite de statul român și de bunăvoința autorităților locale.
Adică exact de cei care, istoric, au așteptat să fie salvați.
Iar din acest punct se naște și „antagonistul” peliculei: Doiaru.
Doiaru devine simbolul suprem al ironiei: omul care a așteptat o viață întreagă salvarea din afară și care ajunge, pentru câteva zile, să fie cel de care depinde salvarea altora.
Așadar, avem parte de o revanșă toxică, plină de resentimente. El nu salvează pe nimeni; doar reproduce blocajul pe care l-a trăit alături de semenii lui.
Și da, poate că ce face el nu este etic sau moral, dar tocmai aici stă durerea cea mai mare a poveștii: faptul că îl înțelegi.
În contrapunct, militarii americani nu sunt idealizați. Ei apar ca o forță bine organizată, dar incapabilă să înțeleagă logica locală.
Căpitanul Jones nu este un erou, ci un om prins între protocol și realitate, între eficiență și inutilitatea negocierii într-un spațiu unde regulile sunt doar pretexte. Împreună cu primarul localității, aceștia portretizează întâlnirea a două sisteme — Vest și Est — ambele incapabile de comunicare.
Primarul, lăutarii, copiii, tinerii — fiecare vede în americani o oportunitate: de imagine, de distracție, de evadare.
Această reacție colectivă transformă întâlnirea cu Occidentul într-un spectacol improvizat, în care ospitalitatea devine forțată, iar entuziasmul, suspect.
Cât despre personajul Monica…
Ea întruchipează prizonierul fără lanțuri vizibile, captiv nu prin forță, ci prin context, familie și lipsa oricărei alternative reale. Spre deosebire de ceilalți localnici, Monica nu vrea să profite de prezența americanilor; ea vrea să plece.
Atracția ei față de soldatul american nu ține de iubire propriu-zisă, ci de proiecția unei alte lumi. Pentru Monica, America nu este o țară, ci o promisiune: ordine, normalitate, sens.
Din punct de vedere regizoral și stilistic, California Dreamin’ se prezintă excelent. Nu am ce reproșuri să aduc; din contră, filmul vine cu niște elemente total originale, prezente și în mediumetrajul Marilena de la P7, mai exact: suprarealismul.
Montajul este extrem de bine realizat, modul în care filmul jonglează cu scenele alb-negru și cele color și ceea ce simbolizează acestea, sunetul este foarte bun și, mai ales, prezența unei coloane sonore memorabile.
Dacă ar fi să spun ce nu mi-a plăcut deloc, acela ar fi durata, puțin prea lungă după părerea mea. Mi s-au părut destul de multe momente în care s-a tras de timp într-un mod nejustificat.
Iar pe plan actoricesc, toată lumea își joacă rolurile cu măiestrie. Nu are rost să mă repet, mai ales că am explicat mai sus ce simbolizează fiecare personaj important.
NOTĂ
Ca o părere sinceră, Marilena de la P7 mi-a plăcut mai mult decât acesta. Ce-i drept, acolo m-a deranjat tehnicul deficitar, pentru că altfel ar fi fost un 10 suprem pentru acel film.
Cât despre Cristian Nemescu, spun așa: dacă acesta ar fi trăit, cel mai probabil am fi vorbit despre cel mai mare cineast român al tuturor timpurilor, de departe.
Nu înțeleg cum de este încadrat în Noul Val Românesc, când, din punct de vedere ideologic, stilistic și regizoral, nu are nicio legătură cu majoritatea cineaștilor din acel val.
Ca să nu mai zic că, din punct de vedere al execuției, le-ar fi sărit sângele și mucii a peste 90% dintre „mai-marii” Noului Val, atât de mare mi s-a părut raportul de forță creativă și imaginație.
Cât despre film, ca o concluzie:
California Dreamin’ este un film despre o întâlnire ratată — nu între Est și Vest, ci între speranță și realitate. Cristian Nemescu arată cum un popor care a trăit decenii în așteptarea salvării ajunge, în momentul în care „salvatorul” apare, să nu mai știe ce să facă nici cu el, nici cu sine.
Ironia fundamentală a filmului este această răsturnare de roluri: americanii, mult timp proiectați ca soluție, ajung să aștepte ei înșiși permisiunea de a pleca. Puterea globală se lovește de birocrația locală, iar salvarea, odată ajunsă, se dovedește neputincioasă.
California Dreamin’ nu oferă soluții, dar lasă în urmă o imagine dureroasă și lucidă a unei societăți suspendate, care a confundat prea mult timp speranța cu amânarea.
