După ce am fost super încântat de mediumetrajul Nebunul, iată că în sfârșit am avut ocazia să văd Comatogen.
Un film regizat și scris de același Igor Cobileanski, pentru care a câștigat Premiile Gopo pentru scenariu și regie.
SINOPSIS
Alina (Daniela Nane) este asistentă medicală și își câștigă existența îngrijind pacienți în comă.
Fiul ei, Radu (Theodor Șoptelea), a intrat într-un bucluc serios și are nevoie urgentă de o sumă mare de bani. Fără să aibă de unde să îi strângă, Alina primește în același timp două propuneri care par să îi schimbe soarta.
Mihaela (Ada Lupu), fiica unui pacient bogat aflat în comă, îi oferă o recompensă generoasă pentru îngrijirea specială a tatălui său.
Paralel, renaște o veche poveste de dragoste cu Pavel (Andrei Aradits), un agent imobiliar care îi promite un viitor mai bun și un loc de muncă pentru fiul ei.
Ceea ce pare o ieșire din coșmar se transformă însă într-o capcană. Banii dispar, minciunile se adună una peste alta, iar totul devine un haos.
EXECUȚIE
Structural, filmul amintește foarte mult de Dunkirk-ul lui Nolan sau, ca să o ardem pe românește, de Occidentul lui Cristian Mungiu. Mai exact, avem patru povești diferite care se interconectează și se întrepătrund.
Povestea este spusă din patru perspective diferite. Fiecare personaj oferă propria versiune a acelorași evenimente, iar spectatorul este pus în fața unei dileme clasice: cine spune adevărul și cine își construiește propria realitate convenabilă?
Această structură de tip puzzle-mozaic este magistral construită, iar asamblarea ei este făcută cu multă răbdare. Aici, regizorul este un adevărat chirurg.
Trebuie să recunosc că au fost foarte multe momente în care am crezut că l-am prins cu mâța-n sac pe domnul Igor.
Eram ferm convins că unele momente erau rezultatele unor greșeli de continuitate sau lipsite de logică, când, de fapt, ceea ce urma era ca următoarea perspectivă să îmi ofere câte un croșeu în plex printr-o nouă notă adăugată pe portativul filmului.
Pe lângă această structură, regia este excelentă. Cobileanski filmează Bucureștiul așa cum este: blocuri gri, interiorul unui spital vechi și saloane unde pacienții sunt conectați la aparate, bogați privilegiați și oameni săraci sau modești.
Însă în toată această junglă, există ceva care strălucește puternic: sălile cu jocuri de noroc (păcănele), locațiile de amanet și ecranele telefoanelor unde se desfășoară o sesiune puternică de pariuri sportive.
Este un univers murdar pe care îl recunoști imediat dacă trăiești în țara noastră. Așadar, cineastul de peste Prut execută o regie plină de un realism crud, iar la acest realism sumbru contribuie și absența coloanei sonore.
Din punct de vedere tematic, scenariul este extrem de suculent.
Comatogen este o radiografie tăioasă a felului în care corupția nu este doar un fenomen social, ci una dintre straturile noastre cele mai ascunse, pe care le descoperim atunci când suntem împinși la limită.
În film, corupția nu înseamnă doar bani dați sub masă sau șpăgi la spital. Ea înseamnă compromisul pe care fiecare personaj îl face cu propria conștiință pentru a obține ceea ce își dorește.
Niciun personaj nu este complet rău, niciunul complet bun. La un moment dat, pe fiecare ajungi să îl antagonizezi, dar și să empatizezi cu el, tocmai pentru că filmul îți arată că binele și răul coexistă în fiecare dintre noi.
Și mai ales în contextul filmului, nu ai cum să nu îți pui întrebarea: tu ce ai face dacă ai fi în locul personajului X?
Mi-a plăcut regia, structura, scenariul, dar dacă e să spun un singur lucru care m-a zdruncinat complet, acela este actoria.
Întreaga distribuție se află la un nivel nuclear și impecabil.
Daniela Nane este racheta nucleară a filmului. Ea este cea care cară pianul pe scări. Alina nu este o victimă care plânge în hohote, nu este eroina care se sacrifică cu noblețe. Este o femeie obosită, care a învățat să își ascundă durerea sub gesturi mici.
Poți spune despre ea că a fost o mamă absentă și că din cauza ei fiul ei a ajuns ultimul bărbugiu? Clar! Dar absența ei a fost un sacrificiu pentru a avea un trai decent, mai ales că este și o femeie singură.
Cât despre Radu, fiul Alinei, care este interpretat de Theodor Șoptelea, acesta face un rol foarte dificil, deoarece încearcă să îi aducă personajului acea notă de mijloc, un tânăr care nu știe să fie adult, care a învățat să mintă înainte să învețe să spună adevărul.
Când se uită la mama lui, în ochii lui vezi atât recunoștința, cât și rușinea de a fi o povară.
Poate gândesc eu prea filosofic, dar dependența lui Paul pentru jocurile de noroc este o metaforă a societății noastre, una conectată non-stop la aparate și care încearcă să supraviețuiască.
Butoane pe care apeși la întâmplare, lumini care clipesc, speranțe care se aprind și se sting în aceeași secundă.
Apoi vine Andrei Aradits în rolul lui Pavel, simbolul iubirii reaprinse, cel care încearcă să o facă pe Alina să se îndrăgostească din nou de el.
Credeți că va reuși? Păi să zic doar că jobul lui este cel de agent imobiliar. De asemenea, ceea ce mi s-a părut foarte înfricoșător la personajul lui este că vezi o persoană extrem de goală pe interior, incapabilă de a simți ceva. Te uiți la el și nu știi de unde să îl apuci.
Și nu în ultimul rând, o avem și pe Ada Lupu.
Mihaela, fiica bogată care își răscumpără liniștea cu bani, este un personaj foarte interesant. Ai putea rapid să o etichetezi ca pe o caricatură a răului cel mai scârbos.
Ea este gagica de bani gata, cea care a fost dependentă non-stop de portofelul tatălui. Deci, practic, Mihaela este copilul bogat care nu a învățat să fie adult.
Este oglinda în care societatea noastră se poate privi dacă are curajul să vadă, o societate în care banii au devenit atât de importanți încât am uitat să mai fim oameni. Și în care liniștea cumpărată nu este decât o altă formă de comă.
NOTĂ
Deși filmul a avut subtitrare, din fericire nu m-am ajutat de ea, sunetul fiind impecabil de bine mixat, totul auzindu-se clar.
Igor Cobileanski construiește, în aparență, un thriller etic despre o asistentă care face un pact sinistru pentru a își salva fiul.
Dar, dincolo de scheletul narativ, el construiește, de fapt, o radiografie a unei societăți în comă, o lume în care toți respiră, dar nimeni nu mai simte cu adevărat.
Este vorba despre acceptarea tăcută a compromisului, despre felul în care fiecare personaj își înghite scârba și continuă să repete aceleași păcate.
Și aici intervine marea întrebare pe care filmul o lasă în urmă: oare și noi suntem în această comă? Oare ne-am obișnuit atât de bine cu minciunile mărunte, cu compromisurile zilnice, cu privirea întoarsă de la ceea ce doare, încât am uitat cum este să fii cu adevărat treaz?
În concluzie, Comatogen se numără printre cele mai șmechere filme autohtone văzute în ultima perioadă, iar pentru mine rămâne un mare mister cum de acest film a câștigat premiile Gopo pentru regie și scenariu, a oferit patru nominalizări la actorie, dar a pierdut marele premiu.
