Ajungem să vorbim despre lungmetrajul de debut al lui Cristian Mungiu – Occident.
SINOPSIS
Trei povești de viață, aparent independente, se desfășoară într-o Românie aflată în tranziție, unde visul plecării în Occident pare să ofere singura scăpare din lipsa de perspective.
Pe fundalul unei societăți confuze, tineri și bătrâni deopotrivă caută soluții – unii în iubire, alții în compromis sau în emigrare. Filmul surprinde cu ironie și tandrețe momente din viețile unor oameni obișnuiți, ale căror destine se intersectează neașteptat, conturând o imagine complexă și trist-comică a României contemporane.
EXECUȚIE
Avem trei povești care urmăresc, în mod fragmentat și interconectat, oameni obișnuiți aflați în fața unor alegeri dificile legate de viitorul lor.
1. Povestea lui Luci și Sorina
Lucian (Luci) – interpretat de Alexandru Papadopol
Sorina – interpretată de Anca Androne
Această poveste urmărește un cuplu tânăr aflat într-un impas existențial, marcat de incertitudini economice și de tentația unei vieți mai bune în Occident.
2. Povestea lui Mișu și Gică
Mișu – interpretat de Dorel Vișan
Gică – interpretat de Tudor Aaron Istodor
Acești doi bărbați, cu temperamente și viziuni diferite, încearcă să se descurce într-o societate care oferă puține șanse celor trecuți de prima tinerețe. Umorul și ironia domină relația lor, dar, dincolo de aparențe, se află o luptă tăcută cu marginalizarea.
3. Povestea lui Jérôme și Mihaela
Jérôme – interpretat de Samuel Tastet
Mihaela – interpretată de Tania Popa
Un francez idealist ajunge în România și se intersectează cu Mihaela, o tânără româncă ambițioasă. Împreună, reprezintă două viziuni opuse despre „Occident”: una proiectată, alta trăită.
Sunt oameni normali, uneori naivi, alteori cinici, dar mereu credibili. Nu caută gloria, ci un pic de stabilitate, un sens, o scăpare. Fiecare dintre ei este o variantă a aceluiași portret: omul care nu mai crede în România, dar nici nu știe sigur dacă e în stare să plece.
Dacă mă întrebați pe mine, cam așa ar arăta un film românesc regizat de Nolan. Pentru cei care au văzut Dunkirk, structura temporală împletită cu cea a montajului este identică cu cea din acest film.
Doar că Dunkirk a fost lansat în 2017, iar Occident în 2002. Deci Mungiu n-avea de unde să se inspire. Chiar și așa, mi se pare foarte mișto această abordare, mai ales pentru acea perioadă.
Cam așa arată, pentru mine, noul val al cinematografiei române. Asta numesc eu regie modernă!
Mungiu se folosește de termenul glorios de Occident ca de un țel suprem al românului proaspăt ieșit din umbra comunismului, care aspiră la o lume mai bună, mai prosperă, un trai mai sigur și sănătos.
De asemenea, cineastul român surprinde un moment-cheie din societatea românească de la începutul anilor 2000, când speranța de împlinire personală devenise invariabil legată de ideea de emigrare.
Din păcate, această dorință de mai bine e prezentă și acum. Doar că, pe de-o parte, intervine și ipocrizia românului.
Românul vrea o țară ca afară, dar dacă-l pui să se supună legilor de „afară”, să se comporte ca un cetățean „de afară”, știți cum reacționează: „Huuooo, ăștia vor să ne fure!”
Umorul filmului este definiția perfectă a expresiei: de râsul plânsului. Comicul nu e zgomotos, nu vine din glume livrate cu poftă, ci din contrastul dureros dintre cât de absurdă e realitatea și cât de serios o trăiesc personajele.
Râzi, dar undeva în tine știi că râsul ăla vine dintr-un loc amar – aproape solidar cu eșecul, cu neputința personajelor, cu visul ratat sau cu tăcerea resemnată. Aș spune chiar că filmul se încadrează lejer la subgenul de comedie neagră.
Un alt element important de menționat este coloana sonoră – un element atât de crucial, dar extrem de absent în filmele românești, chiar și în cele din prezent.
Nu sare în față, nu încearcă să epateze, ci funcționează ca o prelungire subtilă a stărilor personajelor: melancolie, neliniște, visare, resemnare.
NOTĂ
Un film mic, cu suflet mare. Și cu umor cât pentru o generație întreagă de visători care mai speră chiar și după 20 de ani. Occident e genul de film care te face să râzi cu un oftat în coadă și să oftezi cu un zâmbet în colțul gurii.
Iar pentru un lungmetraj de debut… WOW! Incredibil de bun! Nu te scoate din priză cu acțiune, nu vine cu bombastic, dar reușește ceva mai rar: să-ți bage viața în față fără să te certe pentru ea.
Are acel umor blând, dar tăios, în care te regăsești fără să vrei. Și fix când crezi că e doar o comedie de situații, te trezești că simți o adevărată dramă.
