Tot în cadrul AIFF, am avut oportunitatea să văd Tuner.
Un thriller comic regizat și scris de Daniel Roher.
SINOPSIS
Niki White (Leo Woodall) este un tânăr acordor de piane din New York, obișnuit să trăiască într-o lume a sunetelor fine, a vibrațiilor aproape imperceptibile și a detaliilor pe care ceilalți nu le aud.
Auzul său neobișnuit de sensibil, care îi complică viața de zi cu zi, îl transformă într-un profesionist foarte căutat în zona muzicală. Sub îndrumarea mentorului său, Harry Horowitz (Dustin Hoffman), Niki încearcă să își găsească echilibrul între pasiunea pentru muzică și limitele impuse de propria condiție.
Viața lui ia însă o direcție periculoasă atunci când descoperă că aceeași precizie cu care acordează piane îl poate ajuta să deschidă seifuri.
În același timp, apropierea de Ruthie (Havana Rose Liu), o tânără pianistă, îi reamintește de viața pe care ar fi putut să o aibă înainte ca sunetul să devină atât dar, cât și blestem.
EXECUȚIE
Ca un super pasionat de tot ce ține de muzică, premisa mi-a făcut cu ochiul în cel mai mare fel. Iar ideea de unde pleacă totul mi se pare extraordinar de originală, mișto și foarte bine executată.
Pleacă de la o idee cât se poate de realistă: uneori, atunci când o anumită zonă a corpului sau a percepției este afectată, omul ajunge să compenseze prin ascuțirea altor simțuri.
Doar că Tuner duce această idee mai departe și o transformă în motor de thriller. Auzul lui Niki nu mai este doar o calitate aparte, ci devine cheia prin care el poate pătrunde într-o lume închisă pentru restul oamenilor.
Ca o scurtă paranteză, ca o medie a declarațiilor citite și auzite de muzicieni, dar și ca o părere personală, auzul absolut nu este bun în toate cazurile.
Într-adevăr, este cât se poate de uimitor să simți, să cunoști și să reproduci muzical orice sunet pe care îl auzi.
Eu am auzul relativ. Pot să înțeleg și să identific destul de bine notele, dar din fericire sau din păcate, nu mi se zbârlesc urechile atunci când Re-ul de pe chitară nu este fix acordat la frecvența de bază de 146,83 Hz.
Deci da, cineva cu auzul absolut simte fiecare frecvență a sunetului.
Ceea ce mi s-a părut excelent la Tuner este melanjul dintre comedie și thriller.
Filmul nu stă cu fața încruntată două ore, de parcă ar vrea să demonstreze că este o mare operă serioasă. Are tensiune, are pericol, are zona aceea de jaf și infracțiune, dar are și un umor foarte bine dozat, care vine natural din situații și din ciudățenia premisei.
Aici filmul devine cu adevărat interesant: transformă auzul protagonistului într-un instrument de analiză. Niki nu sparge seifuri ca un infractor obișnuit, ci le citește ca pe niște partituri.
Pentru el, fiecare mecanism are un ritm, fiecare blocaj are o logică, fiecare sunet ascunde o informație. Practic, thrillerul nu mai funcționează doar vizual, ci auditiv.
Partea dulce a filmului vine tocmai din relațiile pe care Niki le are cu oamenii care nu îl privesc doar ca pe o abilitate ambulantă.
Personajul lui Dustin Hoffman funcționează ca o figură de mentor, poate chiar ca o prezență paternă, un om care vede în el nu doar un auz extraordinar, ci și o sensibilitate care trebuie protejată.
Relația cu Ruthie aduce aceeași lumină, dar dintr-o altă direcție. Ea reprezintă posibilitatea unei vieți normale, o ieșire din zona de presiune, jafuri și compromisuri.
În prezența ei, Niki nu mai este doar acordorul cu auz ieșit din comun sau omul folosit de alții pentru propriile interese, ci un tânăr care poate fi văzut, ascultat și înțeles.
Pe plan actoricesc, filmul excelează. Leo Woodall reușește să construiască un Niki foarte credibil. Acesta reușește cu măiestrie să fie vulnerabil, inteligent, atractiv, dar și să te pună la îndoială, încât să te întrebi: băi, chiar trebuie să mergi în halul ăsta? Atât de departe?
Cât despre Dustin Hoffman, cuvintele sunt de prisos. Omul demonstrează de ce este unul dintre cei mai mari actori care au călcat vreodată pe această planetă.
Prin el, filmul respiră mai calm, mai comic, mai uman, mai aproape de zona meșteșugului și a muzicii. Și apropo, în unele momente în care apare figura lui mai tânără, este imposibil să nu îl vedeți din nou pe Rain Man.
NOTĂ
Tuner este o poveste despre armonie stricată. Despre un om care știe să repare sunete, dar nu știe cum să își repare propria viață. Despre un talent care devine povară. Despre o lume în care arta și infracțiunea ajung, absurd și trist, să folosească aceeași partitură.
Așa cum am spus și la începutul recenziei, filmul acesta m-a răcorit peste tot, având în vedere cât de pasionat sunt de zona asta.
Ba mai mult, fără îndoială, Tuner este una dintre cele mai mișto surprize ale acestui an. Un film micuț, extrem de drăguț, inteligent și extrem de bine acordat pe toate intervalele sale.
