Când se lasă seara peste București sau Metabolism, este un film din 2012 scris și regizat de Corneliu Porumboiu.
Și pentru că nu o să vreau să am probleme cu SEO-ul, o să merg doar pe varianta scurtă, adică Metabolism.
SINOPSIS
Metabolism urmărește povestea lui Paul (Bogdan Dumitrache), un regizor aflat în timpul filmărilor pentru un nou proiect, care începe să își piardă direcția între muncă, nehotărâre și o relație complicată cu Alina (Diana Avrămuț), actrița principală a filmului său.
Pe măsură ce filmările avansează, Paul amână, discută, analizează și își justifică blocajele, transformând procesul artistic într-un spațiu al tensiunilor personale.
EXECUȚIE
O să încep din start cu punctele slabe ale filmului.
Deși eram în 2012, încă ne aflam în perioada Noului Val Românesc, așadar totul era dirijat prin acea regie minimalistă îmbibată în realism auster.
Problema mea nu o reprezintă acest tip de execuție. Marele meu of cu acest Metabolism a fost marea și celebra meteahnă plină de cadre care, după părerea mea umilă și departe de a fi malițios, le consider de pomană.
Care este semnificația simbolică să mi se arate minute în șir cum personajul interpretat de Bogdan Dumitrache stă pe un scaun și trage dintr-o țigară?
La fel, care este semnificația metaforică în care Paul și Alina stau la masă și discută despre mâncarea chinezească și despre marea istorie a bețișoarelor de mâncare folosite de asiatici?
Sunt niște întrebări sincere și total lipsite de răutate. Oricât de mult m-aș strădui să le înțeleg, tot nu pot să le găsesc motivația dramaturgică în producție.
De asemenea, alt lucru care nu mi-a plăcut a fost ritmul extrem de fragmentat.
Unele porțiuni curg foarte bine, asta și datorită dialogului excelent scris (discutăm mai târziu despre asta), iar în unele scene simți că timpul se scurge într-o manieră în care ai avea timp să te apuci de fumat și să te lași și de el.
Cam atât cu părțile slabe.
Scenariul este excelent scris tocmai pentru că transformă totul într-o extensie a personajului principal.
Metabolism nu este doar despre un regizor care încearcă să controleze propriul film, ci despre un om care vrea să își regizeze întreaga existență. Paul încearcă să organizeze oamenii, conversațiile, relațiile și chiar propriul corp exact cum organizează un cadru de cinema.
Mi-au plăcut foarte mult grijile regizorului legate de lumea filmului, despre apariția digitalului și dispariția peliculei, despre tot procesul de transformare a industriei care rulează într-un ritm alert.
În realitate, toate reflecțiile lui despre cinema par mai degrabă niște anxietăți despre propria existență. Pelicula, digitalul, corpul, timpul toate devin moduri prin care Paul încearcă să înțeleagă lumea și locul lui în ea.
Doar că regia continuă și în viața personală, în special în relația complicată cu Alina, unde totul pare calculat, controlat și filtrat prin propriile lui reguli.
Nu este clar niciodată unde începe sinceritatea și unde începe manipularea. Alina pare prinsă într-o relație în care Paul controlează nu doar ritmul conversațiilor, ci și dinamica emoțională dintre ei.
Deci, practic și teoretic, Paul tratează relația aproape ca pe o extensie a procesului artistic.
Pe plan actoricesc, nu am ce reproșuri să aduc. Din contră, am doar laude de oferit distribuției.
Bogdan Dumitrache joacă un personaj extrem de dificil, pentru că Paul putea deveni foarte ușor antipatic sau artificial.
Paul are exact energia acelui artist care analizează excesiv totul și care transformă aproape orice conversație într-o justificare pentru propriile alegeri. Este fix rolul de regizor neînțeles.
Dacă Paul vorbește prea mult, Alina spune enorm prin tăcere. Diana Avrămuț oferă un joc extrem de subtil, construit mai mult din priviri și reacții decât din momente dinamice.
Pare permanent prinsă între apropiere și distanțare, între fascinația față de Paul și oboseala provocată de nevoia lui obsesivă de control.
NOTĂ
Nu am adus în discuție sunetul pentru că nu este foarte mult de zăbovit pe acest aspect, dar trebuie menționat rapid că sunetul este excelent!
Când se lasă seara peste București sau Metabolism este un film rece, cerebral și foarte atent construit, care vorbește nu doar despre cinema, ci despre control, anxietate și incapacitatea de a trăi lucrurile firesc.
Însă marea problemă cu acest film a fost construcția mult prea atentă. Mă repet, nu am găsit sensul la atât de mult static în anumite secvențe. Sincer să fiu, vreo 10 minute plus ar fi putut fi tăiate.
Într-adevăr, pot să înțeleg perfect de ce nu a fost pe placul tuturor. Este o peliculă care cere extrem de multă atenție și răbdare de fier. Dar, per total, mi s-a părut o realizare bună spre foarte bună, așa că o să ofer acestui film o notă corectă și cinstită de 7.
