De ce eu? este un film orchestrat de Tudor Giurgiu, adaptat după o poveste cât se poate de reală și, din păcate, născută în țara noastră.
Mai exact, este un film în memoria celui care a fost procurorul Panait.
SINOPSIS
Filmul îl are în centru pe Cristian Panduru (Emilian Oprea), un tânăr procuror care crede sincer în ideea de dreptate și în rolul instituțiilor statului.
Cariera lui pare să meargă într-o direcție promițătoare, până în momentul în care primește dosarul lui George Bucur (Mihai Constantin), un procuror mai experimentat, acuzat de fapte de corupție și aflat sub presiunea unei anchete extrem de sensibile.
Pe măsură ce începe să lucreze la caz, Cristian observă că lucrurile sunt mult mai complicate decât par la suprafață. În jurul anchetei apar contradicții, presiuni și oameni influenți care par interesați mai degrabă de rezultatul politic al dosarului decât de adevăr.
Relația cu superiorii săi devine tot mai tensionată, mai ales cu cei care reprezintă mecanismele reci și impredictibile ale sistemului.
EXECUȚIE
Nu sunt vreun extremist absurd. L-am criticat obiectiv pe Tudor Giurgiu când a trebuit să primească critică. Da! O să mai fac asta? Cât se poate de clar!
Băi, dar atunci când consider că este de treabă bună, atunci, la fel de obiectiv, pot să și laud. Cât despre acest De ce eu?, în mare parte nu pot decât să laud.
Filmul este o radiografie rece și apăsătoare a unui sistem corupt, unde jocurile de putere și interesele ascunse ajung să valoreze mai mult decât adevărul sau dreptatea.
Iar caracterul cu adevărat terifiant al poveștii vine din felul în care instituțiile devin mecanisme impersonale care distrug lent individul.
Așa cum am spus și în preambul, filmul este inspirat din fapte reale.
În centrul poveștii stă Cristian Panduru, tânărul magistrat idealist, proaspăt întors de la o școală bună, convins că justiția poate fi făcută corect dacă ai curaj.
Emilian Oprea nu interpretează nici naivul care merge cu capul înainte fără să vadă pericolul, nici martirul care își asumă conștient sacrificiul. Este cineva care crede, la început, că poate să facă binele fără să supere pe nimeni.
În mintea lui, ancheta asupra lui Bogdan Leca este doar o misiune, o hârtie pe care trebuie să o scrie corect și atât. Ce e atât de greu? Ce e dificil în a face o meserie cu bună credință?
Singura problemă este că, în sistemul în care trăiește și în care ne aflăm cu toții, nu există compromis posibil. Ori ești cu ei, ori ești împotriva lor. Iar „ei” au toate pârghiile: presa, dosarele, amenințările, colegii șarlatani.
Dacă Panduru este o utopie, atunci societatea în care trăiește este o anti-utopie. Este o lume în care a fi drept este mai periculos decât a fi corupt, în care curajul este pedepsit, iar lașitatea este recompensată.
Tudor Giurgiu construiește o atmosferă extrem de sumbră. Nici nu ai zice că ne aflăm într-o țară scăpată de mult de comunism. Ba mai mult, crezi și simți că te afli în acea perioadă de tristă amintire în care Securitatea făcea legea.
Nu există mitraliere trase în mulțime, nici arestări în miez de noapte, nici tortură fizică.
Există, în schimb, ceva mai sinistru și mai diabolic: aceeași atmosferă apăsătoare de când lumea și pământul, aceeași senzație că ești privit tot timpul, aceeași certitudine că, dacă greșești, cineva știe și va folosi informația împotriva ta.
Marius Panduru, directorul de imagine, îmbracă filmul într-o paletă aproape bacoviană: griuri, marouri închise, albastru stins. Nu există nicio culoare caldă, niciun moment de respiro vizual.
Birourile sunt înghesuite, pline de dosare îngălbenite și mobilier din lemn masiv, din acela care a împodobit odinioară birourile PCR-iste.
Din punct de vedere actoricesc, Oprea este inima filmului, dar despre el am tot discutat până acum. Face un rol foarte bun, ceea ce este de la sine înțeles.
Mihai Constantin este conștiința lui tulburătoare.
Rolul lui Codrea, procurorul șef care îl sfătuiește pe Panduru să se lase de anchetă, este masca răului pur, cel care la prima vedere pare că este un om bun, cu intenții sănătoase pentru colegul său. Dar atunci când își dă jos masca, ei bine, acesta se transformă în diavolul pur.
Singurul mare minus, care este extrem de gigant, este sunetul. Aici nu am ce să zic mai mult. Departamentul de sunet a fost execrabil. Marele meu noroc este că am avut parte de subtitrări, pentru că dacă nu aveam, cred că înțelegeam maximum 30% din film.
NOTĂ
Tudor Giurgiu construiește o radiografie sumbră a unui sistem judiciar care, deși formal ieșit din comunism, funcționează după aceleași reflexe: frica, turnătoria, presiunea pe vulnerabilități și izolarea celui care îndrăznește să fie drept.
La final, întrebarea din titlu rămâne suspendată în aer, ca o acuzație tăcută la adresa unui sistem care a înghițit prea mulți tineri curajoși și i-a scuipat sub formă de cifre statistice.
„De ce eu?” nu are un răspuns. Dar, punând-o, devine o oglindă în care fiecare dintre noi trebuie să privească și să se întrebe ce ar fi făcut în locul lui.
Cristian Panait a fost un tânăr procuror care a primit sarcina de a investiga un coleg magistrat acuzat de corupție.
În timpul anchetei, asupra lui au existat presiuni puternice venite din interiorul sistemului, iar situația lui psihologică s-a degradat treptat.
În 2002, Panait a murit după ce a căzut de la etajul apartamentului său, moartea fiind oficial considerată sinucidere, iar după patru luni cazul acestuia a fost clasat.
De asemenea, Pinocchio, zis și Victor Ponta, a declarat că a fost un „foarte bun și apropiat” coleg cu acesta. La putere, în acea perioadă, aflându-se răposatul cancer securisto – KGB-ist, Ion Iliescu, iar pușcăriașul Adrian Năstase purtând platoșa de prim-ministru.
Iar la șefia justiției se afla Rodica Stănoiu, care, după cum s-a demonstrat oficial, a fost colaboratoare a Securității. În 2025, aceasta s-a dus după Ion Iliescu, lucru pe care, din suflet, li-l doresc și domnului Ponta și domnului Năstase. Și dacă se poate, să se ducă cât mai repede!
