La începuturile în arta regizorală, Sofia Coppola, fiica legendarului Francis Ford Coppola, pune în scenă un film atipic de dragoste.
Dar, cel mai important, un film simplu – Lost in Translation, din 2003.
SINOPSIS
Filmul urmărește întâlnirea aparent întâmplătoare dintre doi străini aflați în Tokyo, uniți nu de limbă sau cultură, ci de un profund sentiment de rătăcire.
Bob Harris (Bill Murray) este un actor american aflat la apusul carierei, venit în Japonia pentru a filma o reclamă bine plătită, dar lipsită de sens pentru el. Departe de casă, de soție și de orice reper familiar, Bob se simte izolat și dezrădăcinat.
Charlotte (Scarlett Johansson) este o tânără recent căsătorită, care își însoțește soțul, un fotograf mereu ocupat cu munca.
Singură într-un oraș străin, Charlotte se confruntă cu confuzia legată de identitatea ei și de direcția vieții sale. Deși sunt separați de vârstă și experiență, cei doi se întâlnesc într-un hotel luxos și încep să petreacă timp împreună.
EXECUȚIE
Privind toate aspectele filmului, acesta este cât se poate de simplu.
Chiar Sofia Coppola a declarat că și-a dorit un film minimalist, fără multă acțiune sau poveste, în care personajele să fie mai importante decât acțiunea.
Și pentru că tot am vorbit despre personaje, trebuie să prezentăm condimentul care dă aromă filmului – distribuția principală.
Bill Murray și Scarlett Johansson fac un joc actoricesc de zile mari; chimia dintre cei doi este savuroasă și spumoasă.
Murray reușește să facă din Bob Harris mai mult decât un simplu actor în căutare de sine, transformându-l într-un personaj complex și autentic.
Scarlett Johansson, la rândul ei, aduce multă emoție și vulnerabilitate personajului Charlotte.
Bob Harris se simte dezamăgit de cariera sa de actor și de căsnicia sa, în timp ce Charlotte se simte singură și nesigură în privința viitorului său.
Ok, însă despre ce este vorba în această poveste?
Lost in Translation este un film despre singurătate împărtășită, despre acele întâlniri rare în care doi oameni, pierduți în propriile vieți, se recunosc fără a avea nevoie de explicații.
Iar acum aș vrea să încep o scurtă dezbatere. E un film romantic? Claaar! Însă ce fel de dragoste avem aici?
Eu unu’ aș zice că avem parte de o relație aflată la marginea iubirii de prietenie și a celei erotice, iar acest mijloc este definit de circumstanțele de care ambele personaje sunt conștiente.
Astfel, filmul vorbește despre două suflete aflate la timpul și locul nepotrivit, care se întâlnesc exact atunci când au cea mai mare nevoie unul de celălalt, dar nu atunci când pot construi ceva durabil.
Nu este o iubire consumată, dar nici o simplă camaraderie. Este o apropiere intensă, încărcată de dorință reținută, de afecțiune și de recunoaștere reciprocă, ținută însă în frâu de luciditatea ambelor personaje.
Pentru că nici el, ditamai hodorogul, nu bălește după o puștoaică, și nici ea nu e lipită de el pentru a avea parte de vreun sugar daddy.
Bob și Charlotte sunt pe deplin conștienți de circumstanțele lor — diferența de vârstă, relațiile existente, caracterul temporar al întâlnirii.
Tocmai această conștiență transformă legătura lor într-una matură, dar și dureroasă. Ei știu ce ar putea fi, dar știu și de ce nu poate deveni realitate.
Față de majoritatea filmelor, titlul filmului a fost tradus în română mai bine ca niciodată.
El nu se referă doar la o problemă lingvistică, ci devine o metaforă centrală a filmului, care leagă spațiul, personajele și relația dintre ele.
La nivelul cel mai evident, titlul face trimitere la bariera de limbaj. Bob și Charlotte se află într-o Japonie în care nu înțeleg limba, gesturile, tradițiile, obiceiurile sau codurile sociale, cei doi fiind pierduți în această lume.
Iar această dificultate este accentuată și de orașul Tokyo, care este un personaj în sine. Aici, diferențele culturale nu sunt prezentate ca exotism, ci ca dezorientare. Personajele sunt copleșite de stimuli, reguli nescrise și ritualuri care le scapă înțelegerii.
De asemenea, așa cum am spus și mai devreme, putem aduce în discuție și pierderea de sine.
Bob este pierdut într-o viață care nu-l mai reprezintă, într-o carieră care a devenit mecanică. Charlotte este pierdută într-o căsnicie care nu îi oferă răspunsuri și într-un viitor pe care nu și-l poate contura.
Ambii sunt „pierduți” în propriile lor vieți, incapabili să traducă ce simt în decizii clare.
Din punct de vedere regizoral, Sofia Coppola face o treabă impecabilă, reușind un minimalism extrem de bine dozat, care nu alunecă niciodată în extreme.
Filmul este construit din gesturi mici, cadre aparent simple și momente de tăcere, dar nimic nu pare întâmplător sau lipsit de control.
Deși filmul este minimalist, el nu devine arid sau distant. Există căldură, umor subtil și o tandrețe constantă față de personaje. Coppola evită capcana extremelor: filmul nu este nici rece și cerebral, nici sentimental sau melodramatic.
Emoția apare natural, din acumulare, nu prin momente gratuite.
Pe plan emoțional, Lost in Translation livrează cu brio acest palier, deoarece, pe lângă lacrimile scurse la final, există și niște momente umoristice livrate de Bill Murray, unde m-am crăcănat de râs.
Și, apropo de emoție, a fost o surpriză cu adevărat plăcută să-l văd pe Bill Murray într-un rol de dramă; nu degeaba a fost nominalizat și la Premiile Oscar pentru această partitură.
Cât despre Scarlett Johansson… mi-ar plăcea din tot sufletul să o văd mai des în astfel de roluri. Ok, are două nominalizări la Premiile Oscar pe roluri serioase, dar după… FULL COMERCIALE.
E mare păcat de talentul stratosferic care zace în ea, iar asta o dovedește chiar acest rol. La 17 ani să livrezi o asemenea performanță nu e la îndemâna oricui.
NOTĂ
Genul de film artistic și minimalist care-mi place, unde nu am parte de filmatul pereților timp de trei ore și privitul stelelor timp de 90 de minute.
Un film despre întâlniri care nu sunt menite să dureze, dar care schimbă totul. De exemplu, Before Sunrise, o poveste la fel de asemănătoare.
Nu vorbește despre iubire în sens clasic, ci despre apropierea fragilă dintre două suflete aflate într-un moment de rătăcire, conștiente că legătura lor există doar într-un interval limitat de timp și spațiu.
Iar, în final, primim și un adevăr: poate cele mai importante persoane din viața noastră sunt cele care au stat mult prea puțin pe lângă noi.
