Așa cum bine mă știți, sunt un adevărat suveranist cinematografic, așa că nu aveam cum să lipsesc de la un film românesc lansat recent.
De capul nostru, un film regizat de Tudor Cristian Jurgiu.
SINOPSIS
Povestea urmărește un grup de adolescenți care se descurcă singuri într-un oraș mic din România, în timp ce părinții lor sunt plecați la muncă în străinătate.
În centrul acțiunii se află Flavia (Denisa Vrajă), o fată de 14 ani care a învățat prea devreme ce înseamnă să fii adult. Cu părinții plecați în Italia, ea și-a construit o rutină și o armură de sarcasm și detașare care să o ajute să meargă mai departe.
Iar în aceeași situație se află și Luca (Vlad Furtună), băiatul de care Flavia pare să-l placă. De menționat că acesta are și o soră mai mică, Tina, care-i cam bătăușă pe la școală.
Totul se schimbă radical când într-o noapte, surioara lui Luca aduce cu ea doi copii, Lia și Dudu – o soră și un frate mai mic cu probleme de sănătate – să stea câteva nopți la ei acasă, deoarece au plecat de acasă fără ca părinții lor să știe.
EXECUȚIE
Jurgiu a plecat de la un fenomen care a marcat România ultimelor decenii – migrația adulților pentru muncă și cei aproximativ 150.000 de copii care au rămas în urmă.
Filmul vorbește despre cum lipsa unui adult prezent în viața unui adolescent poate duce la singurătate, la alegeri impulsive și la o foame tăcută de apartenență.
Așadar, vorbim despre niște teme care, din nefericire pentru societatea noastră, sunt cât se poate de actuale.
O maturizare care nu este o alegere – asta este marea condamnare a acestor tipuri de situație.
Flavia și prietenii ei nu au ales să fie independenți. Independența lor este o consecință, nu o virtute. Este rezultatul unor părinți care au plecat, al unor promisiuni care nu s-au împlinit, al unor apeluri video care nu pot înlocui o prezență reală.
Ei sunt forțați să ia decizii pe care nu ar trebui să le ia, să poarte responsabilități care nu ar trebui să fie ale lor, să fie adulți într-un trup de copil.
Tocmai de aici și titlul – De capul nostru. Atunci când nu ai un adult care să îți ofere un cadru, îți creezi singur propriile reguli. Iar aceste reguli sunt adesea improvizate, impulsive, uneori periculoase.
Flavia și prietenii ei nu iau decizii pentru că ar fi răi sau rebeli; le iau pentru că nu au pe nimeni care să le spună „stai, gândește-te”, ci pur și simplu fac absolut tot ce le taie mintea fragilă și dezorientată, specifică vârstei.
Ce mai tura-vura, temele abordate sunt foarte bine prezentate, însă degeaba un produs arată bine dacă ia foc la prima funcțiune când îl bagi în priză. Cam așa este cazul și al filmului de față.
Totul este prezentat, structurat și orchestrat prin intermediul unei regii elitiste doar de dragul elitismului.
Există foarte multe scene extrem de banale și simple, dar care sunt filmate de parcă eram în The Fountain al lui Aronofsky. O simplă plimbare în jurul blocului sau când un personaj intră într-o peșteră sunt regizate de parcă ne pregătim de intrarea în astralul metafizic.
Ca să nu mai zic de montajul haotic și lipsit de sens – haos total.
Începe o acțiune simplă care pornește dintr-un punct X, apoi filmul se taie către un spațiu total diferit și paralel cu scena inițială, ca mai apoi, după multe alte minute și scene, acțiunea plecată din X să se finalizeze în Y.
Și apropo, întreaga narațiune se desfășoară în non-linearitate. Acum, să-mi fie cu iertare și departe să fiu malițios, dar nu toată lumea e Tarantino, Nolan, David Lynch sau Gaspar Noé încât narațiunea non-lineară să fie o floare la ureche.
În cazul de față, această alegere regizorală nu are niciun efect asupra spectatorului. Cu ce mă încălzește pe mine că-mi arăți cum s-au dezvăluit anumite „întrebări” dacă mai devreme le-am văzut cu proprii mei ochi?
De ce la final îmi arăți ambiguitatea relației dintre două personaje când am văzut mai devreme cum s-a finalizat totul? Care-i rostul?
Personajele mi s-au părut scrise incoerent, sau poate au fost așa scrise într-un mod intenționat pentru că, în mod cât se poate de real, copiii sunt complet lipsiți de repere, mai ales la vârstele foarte fragede.
Dar ca niște exemple, fără mari spoilere: este foarte ciudat cum Tina este prezentată ca pe o fată bătăușă și neastâmpărată, iar dintr-o dată mi-o transformi în adultul devenit mult mai devreme.
Scuze că mă repet, deși am scris asta și în începutul comentariului efectiv. Am înțeles că astfel de dislocări familiale duc la maturizarea copilului mult prea devreme, doar că în cazul Tinei această transformare este mult prea extremă.
Lia și Dudu – habar nu ai ce hram poartă, de unde vin și, mai ales, la final, încotro pleacă mai departe. Lia când pare o copilă firavă și sensibilă, când dintr-o dată se transformă în păpușa Chucky.
De copii n-am ce zice, absolut toți își joacă foarte bine partiturile. Toți sunt credibili în prestațiile lor, sunt naturali și le simți inocența și nebunia specifice vârstei.
NOTĂ
Chiar așa? Să avem doar o mână de regizori care să facă filme de autor care realizează filme de autor fără să apeleze la elitisme ieftine?
Adică nici măcar în apogeul Noului Val Românesc nu existau așa elitisme precum ce-am văzut în ultima perioadă. Deja mi s-a luat de genul acesta de execuții, nu de alta, dar mă repet de parcă sunt o moară stricată.
Este un film despre ceea ce înseamnă să crești fără un adult care să fie cu adevărat prezent – despre singurătatea care se instalează în tăcere, despre alegerile impulsive pe care le faci atunci când nu ai pe nimeni care să te ghideze și despre foamea tăcută de a aparține cuiva.
Așadar, ideile din spatele acestui film sunt foarte bune și extrem de relevante, dar din păcate este o execuție pe care doar regizorul pare-se că a vrut să o înțeleagă.
Din păcate, nici notă de trecere nu pot să-i acord.
