Irréversible

Irréversible – regizat și scris de nebunul de Gaspar Noé.

Că la ce filmografie are… Doar sănătos la cap nu e.

SINOPSIS

Premisa e simplă, scurtă și… dureroasă.

Irréversible urmărește povestea lui Marcus (Vincent Cassel) și a lui Pierre (Albert Dupontel), doi bărbați care pornesc într-o căutare frenetică prin lumea violentă și întunecată a Parisului, hotărâți să găsească persoana responsabilă pentru un act de o cruzime inimaginabilă comis asupra lui Alex (Monica Bellucci).

Actul acela fiind unul de viol.

EXECUȚIE

Evident, nu am cum să nu încep cu artificiul regizoral care aruncă în aer întreaga construcție narativă a filmului: structura invers-cronologică a poveștii.

Gaspar Noé alege să spună totul de la sfârșit spre început, iar această decizie schimbă complet felul în care se percepe fiecare eveniment al tragediei.

Astfel, se reconfigurează constant ceea ce credeai că ai înțeles cu câteva minute înainte. Personajele sunt privite diferit, motivațiile lor capătă alte sensuri, iar emoțiile se transformă radical pe măsură ce adevărul este dezvăluit pas cu pas.

Noé face exact opusul: pune groaza la început și ne lasă să procesăm restul, să înțelegem cine sunt acești oameni, cum au ajuns acolo și, mai ales, ce au pierdut.

Dar în același timp, nu pot spune că UNELE răsturnări m-au dat pe spate, adică mi-am dat seama din start ce hram poartă cele trei personaje și care și cum este cuplat și prieten cu cine.

De asemenea, stilul vizual și regizoral este la fel de provocator. Filmul este compus dintr-o serie de planuri-secvență care par a fi filmate într-o singură respirație, iar camera este aproape întotdeauna în mișcare – se învârte, se balansează, cade, se ridică, ca și cum ar fi un personaj beat sau rănit.

La început, această mișcare este dezorientantă, aproape insuportabilă și recunosc că primul act a fost un adevărat coșmar pentru mine, în care nu am înțeles mai nimic din el. Putea să-și spargă creierii oricine pe acolo că habar nu aveam.

Ideea este următoarea: am înțeles scopul dramaturgic al acestei mișcări tehnice și regizorale, dar de la un punct mă obosise maxim, încât începeam să-mi pierd răbdarea.

Dar vorbim despre niște chestii ce țin de gust, în niciun caz de niște greșeli sau minusuri obiective.

Nu am cum să nu discut despre scena istorică din pasajul subteran, scena în care se petrece tragedia.

O scenă de aproximativ zece minute filmată într-un singur plan fix, cu o cameră care nu se ferește de nimic.

Noé ne forțează să privim ceea ce, în mod normal, am evita. Nu există tăieturi care să ofere alinare, nu există unghiuri care să ascundă violența. Este doar groaza pură, într-un singur cadru continuu, care te face să simți fiecare secundă ca pe o eternitate.

Și acum că în sfârșit am fost martorul acestei scene, pot să înțeleg destul de bine de ce lumea a ieșit distrusă psihic din sală la premiera filmului de la Cannes.

Dacă pe mine, ditamai namila de animal m-a distrus, atunci nu vreau să mă gândesc la publicul feminin care a privit acest film.

Și dacă îmi este permis să fac și un haz de necaz, este primul film în care chiar ești distrus și dezgustat să o vezi pe Monica Bellucci în ipostaze sumare.

Un alt lucru care mi-a plăcut a fost critica subtilă la adresa homofobiei.

Prima scenă a filmului ne aruncă într-un club gay numit „The Rectum” – un nume care nu lasă loc de interpretări.

Marcus și Pierre intră în acest club în căutarea agresorului lui Alex, iar reacția lor este una de respingere, dezgust și violență, mai ales că unele activități din acel club erau duse la un nivel mult mai intens decât cu ce ar fi obișnuită mintea umană.

Ei intră într-un spațiu care nu le aparține și îl tratează ca pe un teritoriu inamic, iar justificarea lor este că acolo se ascunde un criminal. Dar ceea ce Noé sugerează este că homofobia este, de fapt, o proiecție a propriei violențe și a propriilor frici.

Marcus și Pierre nu sunt mai buni decât oamenii pe care îi caută. Ei sunt capabili de aceeași brutalitate, de aceeași lipsă de empatie, de aceeași dezumanizare a celuilalt.

Cine sunt cu adevărat monștrii? Cei care sunt marginalizați de societate, sau cei care se cred îndreptățiți să îi marginalizeze, să îi judece și să îi elimine?

Poate după acest film, unii hăbăuci vor înțelege că adevărații bolnavi mintali nu sunt cei care au o orientare sexuală diferită de a lor, ci gunoaie precum violatorii sau pedofilii.

Nu în ultimul rând, Irréversible este și un revenge story, însă unul care demitizează complet ideea răzbunării.

Filmul devine un manifest despre oamenii care aleg să-și facă singuri dreptate, convinși că violența le poate alina suferința sau le poate reda sentimentul de control asupra unei tragedii.

Răzbunarea nu vindecă nimic, ci nu face decât să nască și mai multă violență, transformând victimele în călăi și împingându-i pe oameni să comită gesturi pe care, în alte circumstanțe, poate nu le-ar fi făcut niciodată.

Este urletul de durere al unor personaje a căror amărăciune le întunecă judecata și le împinge spre decizii impulsive, dictate exclusiv de furie și disperare.

Actoria este magistrală.

Monica Bellucci și Vincent Cassel erau, la momentul filmărilor, un cuplu în viața reală, iar această chimie autentică se simte în fiecare scenă.

Bellucci, în rolul victimei, livrează o performanță care este cu atât mai puternică cu cât este mai tăcută. În scenele de dinaintea violului, este caldă, jucăușă, iubitoare.

În scena violului… Nu știu ce să zic. Cinste și respect pentru curajul și forța de a interpreta și a orchestra o asemenea scenă.

Cassel, în rolul lui Marcus, este un vârtej de furie și disperare. Este un personaj care, în primele scene, pare aproape monstruos – un bărbat care ar ucide cu o brutalitate animalică. Pe măsură ce filmul merge înapoi, îl vedem devenind mai vulnerabil, mai uman, mai pierdut.

NOTĂ

Un film care te lovește ca un pumn în stomac și apoi continuă să lovească până când nu mai simți nimic, pentru ca apoi, brusc, să te facă să simți totul din nou.

În cazul de față, chiar nu putem cataloga Irréversible ca un film, ci ca o experiență, pentru că asta este: o experiență brutală, infernală și vomitivă.

Gaspar Noé nu urmărește să șocheze de dragul șocului, ci folosește violența ca pe un instrument prin care vorbește despre fragilitatea existenței umane, despre răzbunare, destin și despre imposibilitatea de a întoarce timpul înapoi.

Și mare atenție la micile detalii. Mi s-a părut de-a dreptul horror cum unele fracțiuni de timp, firimituri de acțiuni, îți pot schimba radical soarta.