The Seventh Seal

#214 IMDB 

*CLASAMENTUL 250 IMDB ESTE RECENZAT LA ACTUALIZAREA DE LA 1 MAI 2024

The Seventh Seal sau, pe suedeză, Det sjunde inseglet, este o dramă orchestrată de legendarul Ingmar Bergman.

Fă, Moarteo! Te fac un șah?

SINOPSIS

The Seventh Seal urmărește povestea cavalerului Antonius Block (Max von Sydow), care se întoarce în Suedia după ani petrecuți în cruciade și descoperă o țară devastată de ciumă.

Chinuit de îndoieli și de întrebări despre existența lui Dumnezeu, sensul vieții și inevitabilitatea morții, Antonius se trezește față în față cu însăși Moartea (Bengt Ekerot).

Pentru a-și amâna sfârșitul, cavalerul o provoacă la o partidă de șah, sperând să câștige timp pentru a găsi răspunsurile care l-au măcinat întreaga viață.

În călătoria sa, întâlnește oameni proveniți din medii diferite, fiecare confruntându-se în felul său cu frica, credința, iubirea și suferința într-o lume aflată la limita disperării.

EXECUȚIE

Wow, ce film! Înainte de a intra în lumea acestui film, trebuie să menționez că am mai văzut Autumn Sonata, alt film din catalogul lui Bergman.

De asemenea, acela fiind și primul film din catalogul regizorului suedez pe care l-am vizionat, The Seventh Seal este al doilea. Și da, urmează și Persona.

Cât despre filmul de astăzi, față de drama de familie Autumn Sonata, ei bine, acesta este mult mai dificil de urmărit, este de un nivel complex de filosofie și îmbibat în întrebări dure, grele și inconfortabile.

Vă zic pe de acum că sunt foarte mari șansele să fur curent în recenzie, așa că să nu vă luați de mine, că recunosc că nu sunt sigur că am înțeles toată narațiunea și toată semiotica lui Bergman de aici.

În primul rând și fără îndoială, cel mai central și important element: filmul vorbește despre viață și moarte și despre cum noi, oamenii, ne raportăm la ele.

Este un film despre cum trăim cu certitudinea că vom muri. Iar această certitudine este ceea ce ne definește, ceea ce ne sperie și ceea ce, în cele mai bune momente, ne face să fim cu adevărat vii.

În film, Moartea nu este un eveniment care vine la sfârșit; este o prezență care însoțește fiecare moment. Este acolo, pe plajă, în biserică, în pădure, în camera în care cineva moare.

Bergman nu o transformă într-un simbol abstract; o personifică, îi dă un glas și o prezență fizică.

Nu este o zeitate care pedepsește, adică acea ființă cu chip demonic sau scheletic care are o coasă în mână, ci mai degrabă un partener de joc, un interlocutor care ascultă și care, în cele din urmă, câștigă întotdeauna.

Și nu e spoiler că spun că Moartea iese victorioasă. Până la urmă, este un lucru inevitabil al vieții.

Deși contextul este unul medieval, în pline cruciade sau ciumă, iar asta rezultă clar că moartea este la tot pasul, filmul este valabil și actual chiar și azi și chiar și peste încă 1000 de ani. Zic asta deoarece observăm cum fiecare individ se raportează la moarte.

Iar reacțiile sunt, bineînțeles, cât se poate de diferite. Iar Bergman nu judecă, ci doar le prezintă ca pe niște lucruri cât se poate de naturale.

Block este cel care reprezintă poate cea mai comună reacție la moarte: căutarea sensului. El vrea să creadă că există ceva dincolo, dar nu poate.

Se roagă, dar nu primește niciun semn. Este un om care și-a trăit viața pentru o cauză în care nu mai crede și care acum, în fața morții, vrea măcar să înțeleagă de ce a făcut-o.

Această căutare este una universală. Câți dintre noi nu ne-am întrebat, măcar o dată, dacă ceea ce facem are vreun rost? Băi, oare există ceva după ce stingem ochii pentru totdeauna?

Pe lângă el, îl avem și pe Jöns.

El este pragmatismul în carne și oase: nu are întrebări, nu are dubii și nu are nevoie de răspunsuri. Trăiește de pe o zi pe alta, glumește pe seama morții și nu își pierde timpul cu filosofii.

Dar această atitudine nu este mai puțin disperată decât căutarea lui Block. Pentru că, dacă nimic nu contează, atunci de ce mai trăiești? Jöns nu răspunde la această întrebare; o ignoră. Iar această ignoranță este, în propriul său fel, o formă de apărare împotriva fricii de moarte.

Tot așa, mai aproape de omul „cotidian” se află un cuplu care găsește sensul vieții în copilul lor, în viața lor de cuplu frumoasă și liniștită, în momentele lor de tandrețe, în călătoriile lor. Pe scurt, se bucură de fiecare moment, fără să caute întrebări filosofice.

Și mă repet, Bergman nu judecă reacțiile personajelor, ci le prezintă într-o manieră cât se poate de realistă.

Regia este magistrală. Camera lui Bergman este aproape întotdeauna în mișcare, dar într-un mod care nu atrage atenția asupra ei. Se mișcă lent, aproape imperceptibil, ca și cum ar urma respirația personajelor.

Gunnar Fischer, directorul de imagine, și Bergman au creat un univers vizual care este în același timp auster și tulburător. Ca să nu mai spun despre scenele în care Moartea își face simțită apariția, care sunt cu adevărat terifiante, deși, mă repet, înfățișarea este una cât se poate de umană.

De actorie nu am ce să comentez, toți sunt excepționali, majoritatea fiind nume noi pentru mine, asta și pentru că este al doilea film Bergman văzut de mine.

NOTĂ

La finalul zilei, fiecare avem dreptul de a ne pune întrebări existențiale de acest tip, însă în același timp, răspunsul nu o să-l știm niciodată; îl vom afla abia după ce închidem ochii definitiv.

Ingmar Bergman nu realizează doar un film despre Evul Mediu sau despre ciumă, ci construiește o meditație universală asupra morții, credinței și sensului existenței.

Cineastul nu încearcă să demonstreze existența sau inexistența lui Dumnezeu și nici să rezolve marile dileme ale umanității. Din contră, ne amintește că poate frumusețea vieții constă tocmai în faptul că nu vom găsi niciodată toate răspunsurile pe care le căutăm.