Păi cum să nu merg eu la filme românești de acest tip? Doar mă știți – Sunt un adevărat naționalist al filmelor.
SINOPSIS
Acțiunea filmului se petrece în România anului 1989, într-o perioadă de tensiune și incertitudine care anunță sfârșitul regimului comunist.
În centrul poveștii se află Maria (Emma Ioana Mogoș), o fetiță de zece ani care își trăiește copilăria într-un orășel de provincie dominat de frică, tăcere și lipsuri.
Când sora ei mai mare dispare în împrejurări misterioase, viața Mariei se schimbă radical.
Rămasă singură, fără răspunsuri și fără încredere în lumea adulților, Maria începe o călătorie interioară dureroasă, încercând să înțeleagă ce s-a întâmplat și, mai ales, de ce nimeni nu pare dispus să vorbească.
EXECUȚIE
Regizorul filmului este Mihai Mincan, cel care a realizat și Spre Nord ( nu am recenzie la el, nu activam în acest domeniu când apăruse pelicula ), dar vă spun sincer, acel film mi-a displăcut complet.
Așadar, e de la sine înțeles că aveam așteptări joase de la această peliculă, ba mai mult, recunosc, am intrat în sală pornit să-l distrug. Însă, din fericire, nu a fost deloc așa.
O să încep mai întâi cu punctele slabe, acum să nu credeți că vorbim despre o capodoperă autohton.
În primul rând, filmul are foarte multe burți, iar când zic burți, mă refer la multe momente extrem de moarte, unde există niște trageri de timp total nejustificate.
Care este semnificația ancestrală a scenei în care camera stă neclintită timp de un minut pe un perete gol?
Să-mi fie cu iertare, dar deja devine plictisitor să vezi același tip de minimalism la aproape fiecare peliculă de autor.
De asemenea, montajul are unele momente deficitare, sunt unele scene care se opresc brusc, ba chiar se opresc fix atunci când încep să devină interesante. Fix când să aclam că : Pfuu, ce scenă belea dintr-o singură bucată iese acum, eh, fix atunci primeam altă scenă.
În același timp, mai sunt și unele scene extrem de scurt care mi s-au părut incoerente, fără sens, aruncate haotic în narativă.
Iar aici mă opresc cu părțile negative.
Din fericire, norocul meu a fost că am văzut recent Pororoca, așa că nu a fost prima experiență de genu’. Și am amintit de acel film tocmai că se merge pe aceiași structură ca și acolo – Adică thriller-ul este umbrit de drama psihologică a personajului principal.
Așadar, să nu vă așteptați la nu știu ce investigație spectaculoasă plină de îmbârligături.
Titlul Dinți de lapte funcționează ca o metaforă centrală.
Maria își pierde nu doar sora, ci și propria inocență. Ceea ce rămâne este o formă de înțelepciune melancolică — conștiința că lumea adulților e construită din tăceri, compromisuri și pierderi.
Maria este forțată să devină martoră la o lume care se destramă, fără a avea mijloacele emoționale să o înțeleagă.
Durerea ei este simbolul unei generații crescute în tăcere, pentru care adevărul venea mereu prea târziu.
Totodată, „dinții de lapte” pot fi văzuți și ca simbol al fragilității unei societăți care abia învață să vorbească liber. România anului 1989 e un organism aflat în schimbare, iar procesul e dureros, sângerând, inevitabil.
Actoria este monumentală, iar aici mă refer strict și numai la Emma Ioana Mogoș care m-a năucit complet cu prestația ei impecabilă. Vai de viața și de sufletul meu, CUM A JUCAT COPILA ASTA LA DOAR 10 ANI!
Maria este remarcabilă prin naturalețe. Fiecare gest, fiecare ezitare pare autentic. Aici, se evită sentimentalismul și exploatarea emoțională, lăsând copilul să fie un martor inocent al dramei, nu o victimă.
Actorii adulți, prin tăcerile lor apăsate, conturează lumea opacă a generației anterioare — o lume a fricii și a neputinței.
Chit că am avut niște obiecții la capitolul regizoral în legătură cu acele cadre statice, totuși, aici am găsit și niște puncte care au propulsat covârșitor nota acestei pelicule.
Iar aici mă refer la unele momente de thriller, unde regizorul Mihai Mincan a reușit să construiască o atmosferă de-a dreptul terifiantă.
Iar aici mă refer la unele scene care au loc înainte de culcare, unde pur și simplu, recunosc că am împăienjenit ochii de frică. Pur și simplu, eram pe modul : Dacă-mi apare ceva în față, jur că azvârl un scaun în ecran.
De asemenea, în multe momente avem parte de o viziune regizorală extrem de strâmtă, îngustă, claustrofobă, exact ca mintea protagonistei. Și tocmai că ne aflăm în mintea ei sunt multe momente în care nu ne dăm seama ceea ce vedem este real sau doar purul rezultat al imaginației.
Sunetul e excepțional, impecabil și perfect orchestrat, fie că era o liniște sfântă sau pe fundal era zgomot, dialogurile le-am perceput literă cu literă și sunet cu sunet, fără să cer vreo subtitrare.
Construcția lumii este la rândul ei genială – De la decor, la vestimentație și la unele metehne de atunci, filmul se prezintă fascinant și va fi clar o lovitură oarecum nostalgică pentru cei mai în vârstă care au prins acele vremuri.
NOTĂ
Chiar mi-a plăcut. Așa cum am spus și-n începutul comentariului, nu mă așteptam să-mi placă acest film, mai ales că precedentul său film mi-a displăcut din toate unghiurile și încheieturile.
Păcat de acel ritm infernal care m-a scos din sărite, că altfel aș fi plesnit filmul cu o notă mare rău, nu că asta de acum n-ar fi bună, din contră chiar.
Mare plăcere să vizionez un astfel de film cu sala goală, fără să mă deranjeze cineva, fără să aud nesimțiți care vorbesc cu vocea tare sau care freacă telefonul non-stop.
Dar în același timp, e și trist ca la astfel de filme, chit că sunt bune sau proaste, să vezi că nu se încumetă lumea și merge în continuare la dejecții de la mai marii cineaști Maticiuc sau Bromania.
Într-un final, mă văd să-i acord filmului o notă cinstită de 8.
