Nu, nu vorbim despre remake-ul american.
Ne întoarcem fix la origini, în Japonia, de acolo de unde a pornit totul cu celebra legendă urbană – Ringu.
SINOPSIS
În Japonia contemporană, o legendă urbană tulburătoare se răspândește printre adolescenți: există o casetă video blestemată.
Cine o privește primește un telefon anonim imediat după vizionare, iar șapte zile mai târziu moare în condiții misterioase.
Când nepoata unei jurnaliste moare în circumstanțe bizare, Reiko Asakawa (Nanako Matsushima) — reporter de investigație — decide să cerceteze povestea.
Pe măsură ce adună informații, descoperă că legenda este reală.
Vizionând însăși caseta, Reiko declanșează blestemul și intră într-o cursă disperată împotriva timpului pentru a-și salva viața și pe cea a fiului ei, Yoichi (Rikiya Ōtaka).
Alături de fostul ei soț, Ryuji Takayama (Hiroyuki Sanada), Reiko încearcă să descifreze originile casetei.
EXECUȚIE
Mereu am fost un fan al filmelor horror străine, în special al celor asiatice. În cazul de față, chiar am pornit entuziasmat în legătură cu acest film, mai ales că știam că acesta este ORIGINALUL.
Dar hai să o luăm ușor.
Deși Ringu este catalogat ca film de groază, esența sa se apropie mai mult de thrillerul psihologic cu accente de paranormal, nici vorbă de vreun horror get-beget.
Structura sa este cea a unei investigații, jurnalista Reiko Asakawa joacă rolul detectivului clasic, care descoperă pas cu pas un mister, adună indicii, interpretează simboluri și reconstruiește o poveste uitată.
Doar că, în locul unui criminal real, ea descoperă un rău difuz, născut din memoria colectivă — o forță care scapă oricărei explicații logice.
Filmul se desfășoară ca o anchetă asupra fricii însăși: o explorare lentă a modului în care vina, trauma și tehnologia se împletesc.
În loc să ne sperie cu apariții bruște, Nakata ne ține într-un permanent sentiment de neliniște, iar aici, sperietura nu vine printr-un jumpscare, ci prin dezvăluirile care vin în urma cercetării.
Până acum, totul bine și frumos, însă acum vin părțile care nu mi-au plăcut, dar care nu sunt neapărat și slabe.
Ritmul este extraordinar de lent, poate prea lent decât ar fi cazul, iar anumite secvențe (precum ancheta jurnalistică sau dialogurile) pierd din intensitatea atmosferei.
De asemenea, nici personajele nu sunt de agreat, cam toate sunt pătate.
Protagonista, Reiko Asakawa, este o jurnalistă rațională, sceptică și rezervată. Ea investighează blestemul cu determinare, dar rareori își exprimă vulnerabilitatea, chiar și în relația cu fiul ei, emoțiile sunt controlate, aproape absente.
Fostul soț al lui Reiko, Ryuji, este și mai impasibil. Scenariul îl prezintă ca un bărbat pragmatic, detașat, aproape nepăsător față de pericol.
Și ca să fiu sincer, cel mai ok și rațional personaj e fix demonul, adică fantoma Sadako. Într-adevăr, este înspăimântătoare și răul absolut, dar nu e chiar așa, e fix cea mai coerentă emoțional: suferă, se răzbună, își revendică locul într-o lume care a respins-o.
Să fie oare intenționat? Ca de fapt să avem parte de o alegorie pentru ruptura morală a societății moderne, în cazul de față, monstrul să fie rezultatul unei societăți lipsite de empatie?
Cât despre partea de horror, nu am fost impresionat de nimic, am fost stană de piatră de la început până la sfârșit.
NOTĂ
Îmi pare rău, poate sunt incult, dar nu m-a mișcat cu absolut nimic acest film. De fapt, am dat play acestui film cu așteptări mult prea mari.
Mă așteptam ca la final să-l pun într-un top stelar al filmelor horror all time.
Dar să nu vă gândiți că este un film slab, nici vorbă de așa ceva. Vorbim despre o alegorie profundă despre anxietatea lumii moderne, unde tehnologia, memoria și emoțiile reprimate devin surse de teroare.
Spiritul de față nu este doar o fantomă, ci reflexia colectivă a tuturor traumelor ascunse, a suferinței și a urii nerostite.
Punând în balanță, mă văd nevoit să acord un 7 corect.
