Paul Negoescu, unul dintre cei mai faini regizori români, revine în lumina reflectoarelor cu Atlasul Universului.
Ceva deosebit, aș spune, mai ales că vorbim despre o peliculă destinată familiei, în special pentru prichindei.
SINOPSIS
Filip (Matei Donciu) este un băiat de zece ani dintr-un sat. Își dorește enorm o pereche nouă de încălțări pentru un meci de fotbal la care visează de mult. Dar, când pachetul sosește, descoperă că a primit doi pantofi pentru piciorul drept.
Ceea ce părea o simplă neplăcere se transformă într-o adevărată expediție. Filip pornește singur, pentru prima dată departe de casă, în căutarea pantofului lipsă.
Drumul lui devine o călătorie de inițiere printr-o lume în care realul și imaginarul se amestecă, iar fiecare întâlnire îl învață ceva nou despre sine și despre cei din jur.
EXECUȚIE
Trecerea de la comedii urbane la un film pentru copii cred că a fost o provocare serioasă, însă, la finalul zilei, Paul Negoescu a reușit o treabă excelentă.
Umorul său sec, observația socială fină și capacitatea de a crea personaje memorabile sunt toate prezente aici, doar că într-o formă mai blândă, mai accesibilă pentru toată familia și mai ales, pentru copilași.
Filmul îți prezintă copilăria și cu bune și cu rele, în special cea de la sat.
Mi-a plăcut că Paul Negoescu nu idealizează acest mod de trai, ci ți-l prezintă în cel mai obiectiv mod cu putință:
Nu îl prezintă nici ca pe un paradis pierdut, nici ca pe un loc blestemat. Îl arată așa cum este: un loc cu oameni calzi și cu oameni reci, cu libertate și cu limitări, cu bucurii simple și cu frustrări la fel de simple.
Călătoria lui Filip după pantof nu este doar o aventură, este o metaforă a copilăriei însăși: pornești de acasă cu ceva, pierzi ceva pe drum, iar la final ajungi altundeva poate nu unde voiai, dar unde trebuia să ajungi.
Pe scurt, Atlasul Universului este o călătorie despre omenie, prietenie și bunătate care nu cunoaște granițe.
Într-o lume în care copiii sunt învățați să se ferească de străini, să nu vorbească cu necunoscuți, să aibă grijă cu cine se împrietenesc, Filip face exact opusul. El pornește la drum și se încrede.
Vorbește cu oameni pe care nu i-a mai văzut niciodată. Cere ajutor. Acceptă ajutor. Iar de fiecare dată când o face, întâlnește omenie.
Și mare atenție, nu primește ajutor de la toată lumea, adică nu-i nimic idealizat cu lapte și miere, dar după câteva drumuri întunecate, Negoescu ne arată și lumina de la capătul tunelului.
Relația dintre Filip și câinele Mbappé (da, așa îl cheamă pe câine) este cea mai pură ilustrare a prieteniei.
Cei doi nu vorbesc aceeași limbă – literalmente. Filip vorbește română, Mbappé latră. Nu împărtășesc aceeași specie, nu au același trecut, nu se cunosc de mult. Și totuși, se înțeleg perfect.
Pentru că prietenia nu are nevoie de cuvinte. Are nevoie de prezență. De faptul că ești acolo când celălalt are nevoie de tine. De faptul că împărți ce ai, chiar dacă nu ai mult.
De asemenea, în această călătorie, al nostru Filip întâlnește o puștoaică unguroaică de la care primește multă bunătate și ajutor.
Într-adevăr, e o relație ciudată în ochii unora care, vorba aia, s-au aflat în oastea lui Avram Iancu. Aici, e vorba de niște copii cu suflete pure și inimi inocente ale căror minți nu au fost intoxicate cu orgoliile și frustrările prostești ale părinților adulți.
Și chiar și așa, deși niciunul nu înțelege ce spune fiecare, prin iubire prietenească și bunătate ajung să se înțeleagă de minune.
Pe parcursul călătoriei sale, Filip nu învață doar să se descurce singur. Învață și să ceară ajutor, ceea ce este, pentru un copil, un act de mare umilință. Învață să accepte că nu poate face totul singur. Învață să împartă ce are, chiar dacă puținul lui este tot ce are.
Pe plan actoricesc, Matei Donciu este cel care cară pianul pe scări.
Filip nu este un personaj „drăgălaș”. Nu zâmbește mereu, nu spune replici memorabile la fiecare pas, nu este construit să te cucerească. Este un băiat obișnuit, încăpățânat, curios, uneori morocănos, alteori vulnerabil.
Repet – E NATURAL! E CREDIBIL! Când Filip este speriat, simți frica. Când este furios, simți furia. Când este trist, simți tristețea. Iar când, la final, pornește mai departe alături de Mbappé, simți că ai crescut alături de el.
Îmi aduce aminte de anul trecut unde am cunoscut-o pe Emma Ioana Mogoș în Dinți de lapte! Și apropo, surprize și surprize: Regizorul acelui film, Mihai Mincan a fost co-scenarist aici, la Atlasul Universului.
Imaginea este foarte frumoasă mai ales datorită regiei care știe cum să portretizeze peisajele prin ochii copilului.
Ana Drăghici, directoarea de imagine, folosește cadre largi care îl fac pe Filip să pară mic în fața lumii. Câmpurile se întind cât vezi cu ochii, cerul e imens, drumurile par să nu se mai termine, iar paleta de culori este caldă, aproape de basm.
NOTĂ
Este o dovadă că cinematografia românească poate face față unor genuri pe care le-a neglijat prea mult timp.
Este o rază de lumină într-un peisaj în care filmele pentru copii aproape că au dispărut. Și, mai presus de toate, este o poveste despre curaj, prietenie și bunătate care merită spusă și auzită.
Sper ca acest film să fie un nou start și un imbold pentru alți cineaști în a aborda asemenea povești sau execuții – Avem nevoie și de astfel de filme pentru familie, nu doar pentru un anumit segment de public.
Până atunci îi acord o notă corectă și cinstită de 8.
