După Days of Heaven, era frumos dacă băgam un Badlands.
Dar nu, dementul de mine a apelat direct la nucleara cosmică – The Tree of Life, câștigător de Palme d’Or.
SINOPSIS
Acțiunea filmului urmărește povestea familiei O’Brien, care trăiește într-un orășel din Texasul anilor 1950, concentrându-se asupra copilăriei lui Jack O’Brien (Hunter McCracken), un băiat prins între două viziuni opuse asupra existenței: cea a tatălui său (Brad Pitt), autoritar și exigent, și cea a mamei sale (Jessica Chastain), blândă, iubitoare și profund spirituală.
Ajuns la maturitate, Jack (Sean Penn) încearcă să-și înțeleagă trecutul, relația complicată cu părinții și experiențele care i-au marcat copilăria. Amintirile sale se împletesc cu reflecții despre viață, moarte, credință și locul omului în univers.
EXECUȚIE
De precizat că omul vostru, Eugen Năstase de la GenFilme, a fost atât de dement încât a apelat la varianta extended cut de 3 ore. Așa că, vă rog frumos, merit să primesc un premiu.
Ce-ar mai fi de spus despre acest film? Pentru mine, The Tree of Life este cel mai dificil film văzut în viața mea, până acum.
La nivelul său cel mai accesibil, The Tree of Life este o dramă despre familie, copilărie, relația dintre părinți și copii și felul în care experiențele formative continuă să ne urmărească mult după ce am devenit adulți.
Însă Malick refuză să limiteze această poveste la dimensiunea ei intimă. O extinde până la proporții epice, metafizice, spirituale și cosmice, punând existența unei familii obișnuite în relație cu nașterea universului, evoluția vieții și trecerea inexorabilă a timpului.
Mai în glumă, mai în serios, The Tree of Life este o combinație între Trinitas, Discovery, National Geographic și cinema de autor.
Avem spiritualitate și reflecții teologice cât pentru o slujbă de duminică, secvențe cosmice și imagini ale naturii demne de un documentar spectaculos, iar printre toate acestea, Terrence Malick strecoară și o dramă de familie.
Și, culmea, oricât de absurd ar suna acest amestec pe hârtie, există o logică artistică în spatele lui, chiar dacă nu întotdeauna funcționează la fel de convingător. Și cred că asta e una dintre marile „probleme” ale filmului: ESTE MULT, DAR MULT PREA AMBIȚIOS.
La scară cosmică, existența noastră pare aproape insignifiantă, o fracțiune infimă într-un univers care a existat cu mult înaintea noastră și care va continua să existe mult după dispariția noastră.
Și totuși, pentru fiecare individ, propriile experiențe, amintiri, iubiri și suferințe reprezintă centrul întregii existențe.
Malick pune astfel față în față imensitatea impersonală a cosmosului și fragilitatea profund personală a condiției umane, fără să încerce să ofere o explicație definitivă acestei contradicții. Mă rog… Oricum nu oferă nicio explicație pe tot parcursul filmului.
Dimensiunea teologică este la fel de importantă, filmul fiind traversat de întrebări despre existența lui Dumnezeu, natura credinței și, mai ales, problema răului și a suferinței.
Dacă Dumnezeu este bun și atotputernic, de ce permite suferința celor nevinovați? De ce există moarte, pierdere și nedreptate într-o lume presupus creată din iubire?
Și cred că Malick oferă și varianta științifică a filmului: Big Bang-ul, formarea galaxiilor, apariția vieții și evoluția speciilor coexistă cu reflecțiile spirituale, sugerând că știința și credința pot reprezenta două moduri diferite de a contempla aceeași existență.
Din ce-am înțeles, pare-se că Malick a vrut un film care să împace atât religia, cât și știința, să ne arate că ambele pot coexista într-un mod armonios.
Oricum, Malick livrează permanent și cât se poate de asumat o ambiguitate de proporții astronomice, în care aproape fiecare cadru pare să ascundă o nouă interpretare, un simbol sau o întrebare existențială.
Fără exagerare, dacă te apuci să iei fiecare secvență la puricat și să descifrezi absolut toate sensurile posibile, riști să ajungi direct caz de Obregia.
Cam pe acolo se situează nivelul de complexitate al filmului, care îți solicită nu doar răbdarea și atenția, ci și disponibilitatea de a accepta că unele lucruri pur și simplu nu au un răspuns clar.
Mi-a plăcut enorm și modul în care Malick portretizează figura maternă, transformând-o într-o veritabilă odă adusă rolului pe care o mamă îl poate avea în viața unui om.
Prin personajul interpretat de Jessica Chastain, maternitatea capătă o dimensiune aproape sacră, fiind asociată cu iubirea necondiționată, blândețea, protecția și acea căldură sufletească de care orice copil ar trebui să aibă parte.
Contrastul cu figura paternă, interpretată de Brad Pitt, este cu atât mai interesant, tatăl reprezentând autoritatea, disciplina, rigiditatea și convingerea că viața este o luptă permanentă în care trebuie să te impui pentru a supraviețui.
Și totuși, Malick nu îl transformă într-un personaj pur negativ, ci într-un om măcinat de propriile frustrări, care își iubește copiii, dar nu știe întotdeauna să își exprime această iubire altfel decât prin severitate și control.
De asemenea, copiii sunt, poate, cele mai frumoase prezențe ale filmului, iar Malick reușește să surprindă prin ochii lor o sensibilitate extraordinară.
În fiecare gest, în fiecare râset și în fiecare bucurie născută chiar și în cele mai întunecate momente descoperim acea inocență care transformă copilăria într-un refugiu, o formă de evadare din infernul unei lumi pe care cei mici încă nu o înțeleg pe deplin.
Și, dincolo de toate reflecțiile filozofice și întrebările existențiale, Malick ne transmite și un îndemn pe cât de clasic, pe atât de ușor de uitat: să ne bucurăm cât mai mult de minunile vieții, de lucrurile mărunte, de oamenii dragi și de clipele aparent banale, pentru că tocmai acestea ajung, de multe ori, să însemne cel mai mult.
Și scuze de repetiție, dar n-am încotro: Recunosc, multe segmente din această zonă de scenariu m-au depășit complet.
Și hai să fim și realiști, o bună bucată din segmentul familiei e lipsit de orice direcție.
Iar ultimele 15 minute, cele în care adultul Jack jucat de Sean Penn își face apariția pe acea plajă, puteți să mă rupeți în bătaie, dar n-am înțeles nimic acolo.
Ca să nu mai zic de montajul extrem de haotic, plin de tăieturi bruște și cu acel ping-pong între planul „pământean”, cel cu familia, și planul filosofic, teologic, metafizic (spuneți-i voi cum mai doriți), care mi s-a părut super obositor.
Însă, sunt câteva aspecte care sunt de nivel de capodoperă absolută: regia, imaginea și coloana sonoră. Asta nu mai ține de subiectivism, ci sunt niște chestii faptice și obiective.
Terrence Malick orchestrează un spectacol vizual și senzorial de o ambiție uluitoare, Emmanuel Lubezki transformă aproape fiecare cadru într-o poezie vizuală. Fiecare cadru e un pastel, e o poveste în sine. Pur și simplu, sunt unele cadre care-ți trântesc maxilarul la podea.
Din câte filme am văzut până acum în viața mea, pot spune că Malick a avut parte de cele mai șmecheri imagini din istorie.
Iar muzica, prin îmbinarea compozițiilor originale cu lucrările clasice, conferă întregii experiențe o dimensiune aproape divină, cu aer liturgic, ca un bocet plin de durere.
Repet: Poți să nu rezonezi cu povestea, poți să consideri filmul excesiv de ambiguu sau chiar pretențios, mai ales că, oarecum, și eu mă aflu în această tabară, dar este greu să ignori nivelul extraordinar de rafinament cinematografic atins în aceste trei direcții.
NOTĂ
Ce-ar mai fi de spus despre acest film? E clar că e un film care trebuie tratat ca pe o experiență, în niciun caz ca pe un film clasic structurat cu început, trunchi și cap.
The Tree of Life este o experiență cinematografică pe cât de fascinantă și ambițioasă, pe atât de dificilă și, uneori, obositoare. Iar în cazul meu, în foarte multe momente, a reușit să mă facă prost și incult în toate limbile posibile și imposibile.
Îi admir enorm curajul artistic, sensibilitatea cu care surprinde copilăria și relațiile familiale, precum și dorința de a transforma cinematografia într-o meditație asupra existenței, însă nu pot ignora momentele în care contemplarea devine mai degrabă un exercițiu de răbdare decât o revelație.
Îi acord nota 7, mi se pare o notă oarecum neutră. UN FILM BUN, CLAR! Dar care nu a reușit să mă atingă așa cum aș fi vrut și, mai ales, în care nu am înțeles prea multe.
