Harry Potter and the Order of the Phoenix – Mult a fost, puțin a rămas până la sfârșitul jocului din acest univers creat de Joanne K. Rowling.
Hai să vedem cum stă treaba aici!
SINOPSIS
După întoarcerea lui Lord Voldemort (Ralph Fiennes), Harry Potter (Daniel Radcliffe) se confruntă cu o nouă amenințare, în timp ce Ministerul Magiei refuză să recunoască revenirea vrăjitorului întunecat și încearcă să discrediteze avertismentele sale și ale profesorului Albus Dumbledore (Michael Gambon).
Întors la Hogwarts pentru al cincilea an de studiu, Harry descoperă că școala se află sub influența tot mai autoritară a lui Dolores Umbridge (Imelda Staunton), o reprezentantă a Ministerului care impune reguli stricte și limitează pregătirea practică a elevilor în apărarea împotriva magiei negre.
Hotărât să nu rămână neputincios în fața pericolului, Harry, alături de Hermione Granger (Emma Watson) și Ron Weasley (Rupert Grint), organizează în secret un grup de elevi pentru a învăța să se apere singuri.
EXECUȚIE
Anul 5 la Hogwarts și, așa cum filmele ne-au obișnuit, tonul devine din ce în ce mai întunecat, mai ales că amenințarea cheliosului se apropie.
O să încep cu părțile bune, în special cu elementele de noutate pe care le aduce pelicula de față.
În primul rând, filmul capătă un parfum politic extrem de interesant, îndepărtându-se într-o oarecare măsură de formula clasică a confruntărilor spectaculoase în care magia reprezintă principala armă.
De această dată, accentul cade pe jocurile de putere, manipularea adevărului, secretele instituționale și amenințările care mocnesc în umbră, într-un univers în care pericolul nu mai vine exclusiv din partea vrăjitorilor întunecați, ci și din interiorul instituțiilor care ar trebui să protejeze comunitatea magică.
Ministerul Magiei devine astfel un veritabil instrument de propagandă și control, iar Hogwarts se transformă treptat dintr-un refugiu al educației și al descoperirii într-un spațiu dominat de autoritarism, cenzură și interese politice.
În al doilea rând, cred că, în sfârșit, mecanismul atât de des utilizat în această franciză, cel al introducerii unui nou profesor la Hogwarts, este exploatat așa cum trebuie.
Iar aici mă refer, bineînțeles, la Dolores Umbridge, o femeie cu un chip aparent drăgălaș, un stil vestimentar șic, o eleganță aproape exagerată și un zâmbet permanent, dar care ascunde sub această înfățișare un adevărat suflet de diavol.
Imelda Staunton este formidabilă în acest rol, reușind să transforme fiecare gest, fiecare privire și fiecare replică rostită cu o politețe artificială într-un motiv suplimentar de indignare.
Acum, nu știu dacă merg prea departe cu interpretarea, dar personajul mi s-a părut și o aluzie destul de transparentă la mecanismele regimurilor totalitare.
Mai mult, anumite comportamente ale sale mi-au amintit inevitabil de practicile Securității din perioada comunistă, acea instituție care a bântuit societatea românească în regimul de tristă amintire.
Supravegherea permanentă, încurajarea delațiunii, intimidarea, pedepsirea celor care îndrăznesc să conteste autoritatea și transformarea fricii într-un instrument de disciplinare sunt elemente care fac această asociere cât se poate de justificată.
BRAVO! BRAVO! În sfârșit, un nou profesor, dar care e memorabil și plin de substanță!
În al treilea rând, mi-a plăcut foarte mult cum a fost aplicată diversitatea și incluziunea.
Și da, știu că este un subiect sensibil în vremurile noastre, iar cine a mai citit câte un articol de-al meu știe deja că nu sunt genul care face spume la gură atunci când un actor de culoare interpretează un personaj într-un univers fictiv, fantastic, precum cel din The Odyssey, dar nici nu sunt neapărat încântat atunci când o personalitate istorică reală, precum George Washington, este interpretată de un actor de culoare, așa cum se întâmplă în Hamilton.
Revenind însă la filmul de față, mi-a plăcut enorm ceea ce se întâmplă cu grupul de elevi antrenat de Harry Potter. Avem fete și băieți de etnii, origini și temperamente diferite, unii mai curajoși, alții mai timizi, unii înzestrați cu un talent remarcabil pentru magie, alții ceva mai stângaci, dar cu toții animați de aceeași dorință de a face ceea ce este corect.
Solidaritatea nu presupune să fim identici, să gândim la fel sau să avem aceleași calități, ci să învățăm să ne respectăm diferențele și să ne unim forțele atunci când avem un scop comun.
Și cam aici închei capitolul bilelor albe, deoarece, cu părere de rău o spun, Harry Potter and the Order of the Phoenix mi s-a părut cel mai puțin reușit film al francizei dintre cele văzute până acum.
Atenție! Nu spun că este un film rău, din contră, e bun, bun, bun! Doar că, la finalul vizionării, am realizat că nu am rămas cu nicio scenă cu adevărat memorabilă.
Iar ceea ce m-a deranjat cel mai mult a fost graba cu care sunt tratate tocmai momentele cele mai picante și dramatice ale poveștii.
Construcția tensiunii, regia și punerea în scenă mi s-au părut insuficient dezvoltate, astfel încât secvențe care ar fi trebuit să aibă un impact uriaș au trecut aproape neobservate.
Inclusiv acțiunea mi s-a părut destul de palidă. Și da, știu că în actul al treilea avem o confruntare între doi titani ai magiei, dar nici aceasta nu mi-a oferit spectacolul și tensiunea pe care le așteptam, tocmai din cauza unei construcții dramatice prea grăbite.
De asemenea, poate am avut eu orbul găinii turbate, dar până și efectele speciale mi s-au părut mai slabe decât în partea precedentă.
Poate din cauza unor secvențe mai puternic iluminate, care scot mai ușor la iveală artificiile CGI, sau poate pur și simplu nu m-au mai impresionat la fel de mult. Habar n-am! Cert este că, din acest punct de vedere, am resimțit un mic regres.
NOTĂ
Harry Potter and the Order of the Phoenix rămâne un film bun, care aduce un aer proaspăt francizei prin dimensiunea sa politică, prin abordarea unor teme precum autoritarismul și manipularea, dar și prin introducerea unui personaj absolut detestabil, în cel mai bun sens posibil, precum Dolores Umbridge.
Din păcate, toate aceste bile albe nu reușesc să compenseze pe deplin lipsa unor momente cu adevărat memorabile, acțiunea destul de palidă și graba cu care sunt tratate secvențele ce ar fi meritat mult mai multă atenție.
Ne vedem la HP and the Half-Blood Prince.
