Days of Heaven

 Gata! În sfârșit, am ajuns să mă dezvirginez în materie de Terrence Malick, iar partenerul este Days of Heaven.

SINOPSIS

Days of Heaven urmărește povestea lui Bill (Richard Gere), un tânăr muncitor impulsiv, care fuge din Chicago împreună cu iubita lui, Abby (Brooke Adams), și sora lui mai mică, Linda (Linda Manz), după ce un incident violent îl obligă să dispară.

Cei trei ajung în Texas, unde se angajează ca lucrători sezonieri pe uriașele câmpuri de grâu ale unui fermier bogat și singuratic (Sam Shepard).

Pentru a evita suspiciunile și pentru a-și proteja relația, Bill și Abby se prezintă drept frate și soră.

În acest decor aproape ireal, dominat de lumină, natură, muncă grea și tăceri apăsătoare, fermierul începe să se îndrăgostească de Abby, iar Bill vede în această atracție o posibilă cale de scăpare din sărăcie.

EXECUȚIE

Un film scurt, melancolic și poetic. Cam așa ar putea fi rezumat acest film.

Nu aș zice că filmul este o vizionare, ci aș spune că e o adevărată experiență în care toate simțurile îți sunt activate.

În primul rând, filmul vorbește despre noi, despre oamenii care încearcă din răsputeri să-și depășească propria condiție, chiar și atunci când drumul spre o viață mai bună presupune compromisuri, minciuni sau sacrificii morale.

Filmul se prezintă ca pe o dramă romantică. Sincer, evident, segmentul romantic joacă un rol fundamental în narațiune, dar aș zice că face parte din fundația secundară.

Tocmai că povestea adevărată și principală este a unor oameni săraci care simt că viața le-a oferit prea puțin și care, pentru o clipă, cred că au găsit o portiță spre altceva.

Bill, Abby și Linda nu fug doar de un incident sau de o lume industrială murdară, ci fug de propria lor limită socială, apelând, în acest proces, și la metode profund neortodoxe.

Ei nu intră în acel paradis rural cu mâinile curate. Vin cu minciuni, calcule, frici și o dorință disperată de a-și croi o viață mai bună, chiar dacă asta înseamnă să folosească sentimentele altcuiva ca pe o posibilă ieșire din mizerie.

Sunt faptele lor condamnabile? Clar și absolut.

Filmul nu încearcă să transforme manipularea, minciuna sau oportunismul în acte nobile. Ceea ce fac ei are consecințe, rănește oameni și contaminează spațiul aproape paradisiac în care ajung.

Dar, în același timp, Days of Heaven pare să ne ceară ceva mai greu decât simpla condamnare: empatie.

Pentru că genul acesta de oameni nu apar din senin. Bill și Abby sunt rezultatul unor condiții sociale precare, al unei lumi dure, industriale, toxice, în care supraviețuirea pare să bată moralitatea.

Ei vin dintr-un mediu în care viața nu le-a oferit siguranță, educație emoțională, stabilitate sau șansa unei ascensiuni firești. Nu au avut luxul unei existențe confortabile, în care binele și răul pot fi judecate de la distanță, cu burta plină și acoperișul sigur deasupra capului.

Chiar și așa, există momente în care aceste personaje conștientizează că faptele lor sunt necurate. Nu vorbim despre oameni complet lipsiți de conștiință, care calculează totul cu sânge rece și merg până la capăt fără urmă de îndoială.

Ba chiar, unii dintre ei fac și un pas în spate, semn că în interiorul lor încă există o luptă. Dorința de a scăpa din sărăcie, de a atinge o viață mai bună și de a profita de șansa ivită se ciocnește cu rușinea, vinovăția și sentimentul că ceva profund greșit se petrece.

Deci, practic, binele și răul coexistă în fiecare dintre noi. Omul poate fi egoist și totuși capabil de regret. Poate minți și totuși să simtă rușine. Poate răni și totuși să iubească.

Pe plan regizoral, Terrence Malick nu este „băiatul care oferă indicații de pe scaun”. În cazul de față, este un pictor desăvârșit, un artist care nu pare să regizeze doar personaje, ci lumină, vânt, grâu, tăceri și stări sufletești.

Camera lui nu se grăbește, preferă să contemple: un câmp la apus, o privire tăcută, o siluetă pierdută în lumină, un vânt care trece peste grâu ca o presimțire.

Cât despre imagine, nu cred că exagerez cu nimic atunci când spun că Days of Heaven se află lejer într-un top 3 al celor mai frumoase vizualuri din istoria cinematografică. Este absolut interzis să arăți în halul ăsta în anii ’70.

Imaginea semnată de Néstor Almendros, cu sprijinul lui Haskell Wexler, este de-a dreptul dumnezeiască.

Lumina aceea de apus, celebra oră magică, câmpurile de grâu, siluetele personajelor pierdute în natură, cerul imens, vântul, focul, totul pare construit cu o delicatețe aproape imposibilă.

Pur și simplu, poți să oprești filmul aproape în orice moment, să faci o captură de ecran, apoi să o înrămezi și să o pui ca tablou de lux în propria locuință.

Actoria este senzațională. Richard Gere are aici o prezență magnetică. Bill este frumos, impulsiv, neliniștit, dar și profund alunecos moral. Gere îl joacă exact în această zonă ambiguă: nu îl transformă într-un monstru, dar nici nu îl face complet simpatic.

Brooke Adams este la fel de bună, poate chiar mai dificil de prins în cuvinte, pentru că Abby trăiește permanent între iubire, vinovăție, supraviețuire și o formă de tandrețe reală față de fermier.

Ca părți slabe, aș zice că scenariul este oarecum prea convenabil în anumite decizii. Unele momente decisive sunt declanșate mult prea ușor, cel puțin așa le-am considerat.

Vrei să te iubești cu cineva pe ascuns și nu-ți iei anumite măsuri de siguranță cât să nu fii văzut? Prea pueril.

De asemenea, am simțit o anumită lipsă de lovitură emoțională. Acum, nu știu dacă filmul își dorea neapărat să îngenuncheze lacrimal spectatorul sau să-l distrugă sufletește.

NOTĂ

Days of Heaven este un film scurt, melancolic și poetic, o operă făcută pentru a fi simțită, nu doar văzută ca pe un simplu produs cinematografic.

Filmul vorbește foarte frumos despre dorința omului de a evada din sărăcie, din mizerie socială și dintr-o lume care pare să-i fi decis deja destinul. Bill, Abby și Linda nu fug doar dintr-un loc, ci fug din propria limită.

Faptele lor sunt condamnabile, clar și absolut, dar Malick nu pare interesat doar să-i judece, ci și să ne facă să înțelegem de unde vine disperarea lor.

O rară capodoperă vizuală care merită un 8 puternic și cinstit.