După cum mă știți, sunt un adevărat suveranist cinematografic.
Așa că nu aveam cum să ratez o discuție despre debutul lui Tudor Giurgiu în lungmetraj – Legături bolnăvicioase.
SINOPSIS
Povestea urmărește destinul a doi frați, Kiki (Maria Popistașu) și Sandu (Tudor Chirilă), care trăiesc o relație interzisă, ascunsă cu grijă de ochii lumii.
În viața lor aparent controlată, pătrunde Alex (Ioana Barbu), o studentă venită din provincie, care devine colega de cameră a lui Kiki și, în scurt timp, iubita acesteia.
Când Sandu află de legătura dintre cele două femei, gelozia și sentimentele contradictorii îl copleșesc, transformând triunghiul amoros într-un vârtej de emoții și conflicte.
EXECUȚIE
În primul rând, cred că ceea ce trebuie apreciat în toată această treabă este curajul lui Tudor Giurgiu de a pune pe ecran o asemenea poveste. De menționat că filmul este după romanul omonim scris de Cecilia Ștefănescu, care a realizat proaspătul Un loc mai sigur – Un film care mi s-a părut pagubă.
Să prezinți o poveste queer în peisajul românesc plin de personaje care vorbesc despre iubirea aproapelui, dar când observă o astfel de relație doar blesteme și spume sunt la gura lor – REPET – E MAXIM DE CURAJ! Bravo!
Însă, din păcate, laudele mele se opresc aici! Din punctul meu de vedere, în proporție covârșitoare filmul e în picaj mai la toate capitolele.
În primul rând, mi se pare total greșit să prezinți o poveste queer – lesbi (în cazul de față) printr-un contrast cu un incest. Care e sensul acestui contrast? De ce să faci așa ceva?
Să crezi că două astfel de relații sunt niște fețe ale aceleiași monede… Băi, să-mi fie cu iertare și nu vreau să jignesc, dar trebuie să fii nebun să prezinți așa ceva.
Dacă ambele sunt la fel de „ieșite din comun”, poate publicul nu se va mai concentra pe niciuna dintre ele în mod special, posibil ca acesta să fi fost raționamentul lui Giurgiu.
Repet – Deși filmul are meritul de a aborda tabuuri fără prejudecăți, tocmai această strategie de contrabalansare este punctul său cel mai slab. În loc să normalizeze relația lesbiană, filmul a pus-o într-o lumină care a făcut mai mult rău decât bine.
Ceea ce reușește filmul să facă cu adevărat bine este să redea acea senzație de descoperire, acea emoție pură a două persoane care se întâlnesc și simt că lumea lor s-a schimbat.
Modul în care Kiki și Alex se privesc, felul în care se descriu una pe cealaltă, gesturile lor tandre, încercările de a se feri de ochii lumii – toate acestea sunt redate cu o delicatețe care ar fi trebuit să fie coloana vertebrală a întregului film.
Nu există nimic vulgar sau obscen în relația lor. Este o poveste despre două suflete care se găsesc, despre prima iubire care te face să simți că totul este posibil.
Problema fundamentală este că, prin alăturarea celor două relații, filmul creează o asociere nedreaptă și dăunătoare.
În loc să normalizeze iubirea dintre două femei, o plasează în același univers cu o relație interzisă, sugerând că ambele sunt la fel de „bolnăvicioase”. Iar această asociere, indiferent de intenția regizorului, este profund nedreaptă și de prost gust.
Mă repet pentru a mia oară – Nu e posibil ca primul film queer din cinematografia autohtonă să vină cu o așa poveste, mai ales din cauza unui anumit segment de public.
Cât despre relația Kiki-Sandu – Acolo vorbim despre posesie, control și o dependență bolnăvicioasă care nu are nimic romantic. Este o dinamică de putere mascată în sentimente, în care dragostea este doar un pretext pentru a justifica o legătură care, de fapt, este una de captivitate reciprocă.
O altă problemă a filmului o reprezintă scenariul – Dialogul, modul în care sunt construite personajele și unele decizii care ar fi putut rezolva conflictele, doar că nu s-a vrut.
Și aici, trebuie să expunem o realitate – Noi, bărbații, ne este foarte dificil să scriem femei! Este fabulos de greu să te pui în mintea, carnea și sufletul unei femei încât să o scrii la perfecțiune.
Iar aici, Tudor Giurgiu dă chix cu brio!
Personajele vorbesc adesea într-un limbaj care pare mai degrabă scris decât vorbit, ca și cum fiecare replică ar fi fost gândită pentru a suna profundă, dar care, în realitate, nu reușește să fie nici naturală, nici autentică.
Kiki, Alex și Sandu spun lucruri care, în viața reală, nimeni nu le-ar spune așa cum sunt scrise. Dialogul este încărcat de un lirism care, în loc să adâncească personajele, le face să pară mai degrabă portavoce ale unor idei decât oameni reali.
Problema fundamentală este că Kiki și Alex, deși sunt personajele centrale ale poveștii, rămân în mare parte niște enigme.
Știm ce fac, dar nu știm cu adevărat cine sunt. Ce le motivează? Ce le sperie? Ce le face să fie ele însele? Răspunsurile la aceste întrebări sunt fie vagi, fie absente.
Kiki este definită în primul rând prin relațiile sale cu Alex, cu Sandu, cu mama ei, dar rareori avem acces la viața ei interioară dincolo de aceste conexiuni.
Alex, la rândul ei, este construită ca un obiect al dorinței și al admirației, dar nu ca un subiect cu propriile sale frământări. Este privită de ceilalți, dar nu este lăsată să fie ea însăși.
În al treilea rând, mare frumusețe de coloană sonoră a fost stricată de un mixaj prost, unde coloana sonoră era mai tare decât dialogul personajelor.
NOTĂ
Având în vedere că vorbim despre un debut regizoral, ca realizare regizorală, filmul e realizat într-un mod decent spre binișor realizat. Însă, din păcate, povestea este cea care m-a făcut să fac spume la gură.
Am înțeles aluzia: Două povești care, cum sunt? Amorale – Nu sunt! Dar morale? E lesne de înțeles care e cea morală și care nu.
NU! NU AȘA PREZINȚI O RELAȚIE QUEER!
