Vă zic pe de acum, sunt începător în acest univers.

SINOPSIS

Acțiunea se desfășoară în Anglia de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și urmărește povestea surorilor Elinor Dashwood (Daisy Edgar-Jones) și Marianne Dashwood (Esmé Creed-Miles), două tinere cu personalități profund diferite. După moartea tatălui lor, familia se confruntă cu dificultăți financiare și este nevoită să renunțe la confortul de odinioară, mutându-se într-o locuință modestă din mediul rural.

În timp ce Elinor încearcă să înfrunte greutățile cu rațiune și stăpânire de sine, Marianne este o fire pasională și romantică, care își urmează sentimentele fără rețineri. Apariția unor pretendenți precum Edward Ferrars (George MacKay), John Willoughby (Frank Dillane) și colonelul Brandon (Herbert Nordrum) le complică viețile sentimentale, obligându-le să navigheze printre convențiile sociale, prejudecățile de clasă și interesele financiare ale epocii.

EXECUȚIE

Băi, nu am citit nici cartea și nici nu am văzut filmul omonim de Ang Lee, așa că acest film e deflorarea mea în materie de Jane Austen și al ei roman.

În primul rând, trebuie să discutăm despre ceea ce consider una dintre marile bile albe ale filmului: interpretările actoricești, în special cele oferite de Daisy Edgar-Jones și Esmé Creed-Miles!

Și recunosc din capul locului că am o mare afinitate pentru Daisy Edgar-Jones. Este una dintre actrițele mele preferate și una dintre puținele actrițe tinere înzestrate cu mega-talent.

O simplă privire, un zâmbet reținut sau o ezitare aproape insesizabilă sunt suficiente pentru a înțelege că în sufletul personajului se desfășoară un adevărat război.

În contrast, Esmé Creed-Miles construiește o Marianne Dashwood mult mai impulsivă, pasională și expansivă, o tânără pentru care dragostea trebuie trăită fără jumătăți de măsură.

Dacă Elinor își ține inima sub lacăt, Marianne parcă o scoate la plimbare prin tot satul, să vadă absolut toată lumea ce se întâmplă în interiorul ei.

În al doilea rând, filmul arată absolut superb!

Și nu mă refer doar la faptul că avem costume elegante, conace impunătoare, câmpii întinse și toate celelalte ingrediente vizuale specifice dramelor de epocă.

Vorbesc despre o construcție estetică extraordinar de atentă, în care imaginea, compoziția cadrelor, paleta cromatică, decorurile și costumele funcționează într-o armonie aproape picturală.

Avem întinderi verzi, dealuri, păduri, ceruri schimbătoare și o lumină naturală care conferă întregii povești o frumusețe melancolică, aproape nostalgică. Iar punctul forte al acestui departament – iar acesta e obiceiul meu la fiecare film care este executat altfel, să acord încă un punct în plus – este filmat pe peliculă.

Ce să mai, din punctul de vedere al imaginii și al construcției vizuale, Sense and Sensibility este o adevărată încântare!

Dar dincolo de toate aceste realizări tehnice și actoricești, trebuie discutată și componenta tematică, fiindcă aici filmul are câteva lucruri extrem de interesante de spus.

În primul rând, avem conflictul dintre rațiune și sensibilitate, două moduri diferite de a percepe dragostea și de a lua decizii. LOGIC, AȘA E ȘI TITLUL!

Elinor reprezintă cumpătarea, autocontrolul și capacitatea de a analiza consecințele propriilor alegeri.

Marianne reprezintă pasiunea, spontaneitatea și convingerea că sentimentele autentice nu ar trebui niciodată reprimate.

Care dintre cele două abordări este cea corectă?

Să îți asculți permanent inima, chiar și atunci când aceasta te conduce către suferință? Sau să îți controlezi sentimentele atât de mult încât să riști să ratezi tocmai lucrurile care ar putea să îți aducă fericirea?

Pentru că, indiferent de epocă, oamenii continuă să fie prinși între ceea ce simt și ceea ce consideră că ar trebui să facă.

Mai mult, filmul explorează și o idee care mi se pare de o sensibilitate extraordinară: uneori, cea mai mare dovadă de iubire nu este să păstrezi un om în inima ta cu orice preț, ci să găsești puterea de a-l scoate de acolo.

Să înțelegi că nu orice sentiment trebuie transformat într-o relație, că nu orice atracție poate deveni o poveste de dragoste sănătoasă și că uneori renunțarea poate reprezenta un act de maturitate, nu o înfrângere.

Și atenție, nu spun că iubirea trebuie abandonată la primul obstacol!

Dar există situații în care insistența de a păstra o relație ajunge să îți provoace mai multă suferință decât despărțirea însăși.

De asemenea, filmul, invariabil, abordează și capitolul – Dragostea ca necesitate economică – Ce alegi între iubire și siguranță?

O căsnicie lipsită de iubire, dar care îți oferă confort financiar, sau o viață modestă alături de un om pe care îl iubești sincer? Și, mai ales, cât de liberă este această alegere atunci când una dintre variante poate însemna pierderea siguranței tale materiale?

Pentru că este foarte ușor să glorificăm dragostea pură atunci când avem un acoperiș deasupra capului, o masă caldă și suficiente resurse pentru a ne întreține.

Dar ce se întâmplă atunci când supraviețuirea însăși depinde de persoana cu care alegi să îți petreci viața?

Dar astea sunt niște discuții tipice trecutului – În societatea britanică a începutului de secol XIX, posibilitățile femeilor de a dobândi independență financiară erau puternic limitate de normele sociale, de statutul familial și de regulile privind proprietatea.

Însă, din păcate, nu toate lucrurile funcționează la fel de convingător.

Și aici ajung la principala mea nemulțumire: ritmul narativ este destul de instabil!

Uneori, filmul pare că și-a băut cafeaua cu tot cu ibric și aleargă de la un eveniment important la altul, fără să ofere suficient timp dezvoltării personajelor sau relațiilor dintre ele.

Alteori, parcă intră într-o stare de contemplare atât de prelungită, încât anumite secvențe încep să devină ușor monotone.

NOTĂ

Sense and Sensibility este o adaptare cinematografică care mi s-a părut tare faină. Mă repet, a fost primul meu contact cu această poveste, cei care sunt versați în acest univers, cu siguranță nu vor fi la fel de încântați ca și mine, lucru pe care-l înțeleg perfect.

Un film foarte frumos, sensibil și elegant, care îți încântă privirea, îți încălzește sufletul și îți amintește că unele dintre cele mai grele decizii ale vieții nu se iau nici exclusiv cu mintea, nici exclusiv cu inima.

E perfect? În niciun caz, dar pentru mine au fost 2 ore petrecute eficient și plăcut. Chiar îmi era dor de un astfel de film romantic.

Articolul Sense and Sensibility apare prima dată în GenFilme.

Hai să vedem cum a fost prima experiență de la Les Films de Cannes a Bucarest.

SINOPSIS

Acțiunea se desfășoară în anul 1916, în timpul Primului Război Mondial, și îl urmărește pe Pierre (Emmanuel Macchia), un tânăr soldat belgian care ajunge pe front, hotărât să își demonstreze curajul și să își îndeplinească datoria față de țară.

Însă realitatea tranșeelor se dovedește mult mai brutală decât și-ar fi imaginat, iar violența, teama și amenințarea permanentă a morții încep să îi zdruncine convingerile despre eroism și sacrificiu.

În spatele liniilor de front, Pierre îl întâlnește pe Francis (Valentin Campagne), un soldat carismatic și sensibil, care încearcă să ridice moralul camarazilor săi prin organizarea unor spectacole de teatru și muzică. Între cei doi se naște treptat o apropiere profundă, care capătă dimensiuni romantice într-un mediu dominat de brutalitate, prejudecăți și convenții rigide privind masculinitatea.

Pe măsură ce războiul continuă să facă victime, Pierre și Francis încearcă să găsească, prin artă și afecțiune, câteva clipe de libertate și tandrețe într-o lume în care însăși supraviețuirea devine o provocare.

EXECUȚIE

Viziunea lui Lukas Dhont asupra războiului are, din punctul meu de vedere, două dimensiuni: una foarte reușită și alta considerabil mai puțin impresionantă.

O să încep cu cea din urmă. Radiografia tragică a războiului mi s-a părut destul de convențională, ba chiar răsuflată pe alocuri.

Avem cadavre, sânge, răniți, tranșee îngropate în noroi, explozii, soldați terorizați și, bineînțeles, pierderi umane care lasă în urmă niște răni sufletești imposibil de vindecat.

Vedem cum tineri care au ajuns pe front cu speranțe, idealuri și o oarecare naivitate descoperă că războiul nu are aproape nimic în comun cu imaginea eroică promovată de discursurile patriotice. Și toate acestea sunt, fără îndoială, tragice, înduioșătoare și cât se poate de importante.

Numai că întrebarea mea este următoarea: ce anume aduce nou Coward în această radiografie a ororilor războiului?

Pentru că, să-mi fie cu iertare, asemenea imagini și idei au fost explorate deja de nenumărate ori, uneori într-o manieră cinematografică devastatoare.

Însă marea bilă albă apare tocmai atunci când filmul se îndepărtează de câmpul de luptă și pășește pe teritoriul artei!

Mi-a plăcut enorm felul în care Dhont îmbină ororile frontului cu momentele de divertisment organizate de soldați. Și, oameni buni, ce secvențe muzicale frumoase!

Unele sunt jucăușe, pline de ritm, patos și exuberanță, altele amuzante sau profund melancolice. Toate reprezintă mici oaze de umanitate într-un univers dominat de moarte.

Iar frumusețea acestor momente constă în faptul că soldații nu cântă și nu dansează pentru că au uitat de război, ci tocmai pentru că încearcă să evadeze, măcar pentru câteva minute, din infernul în care trăiesc.

Practic, arta devine un mecanism de supraviețuire sufletească.

În al doilea rând, trebuie să discutăm despre povestea de iubire dintre Pierre și Francis, adevărata inimă a peliculei.

Cei doi au temperamente diferite, dar o nevoie comună de afecțiune, înțelegere și apropiere umană. Iar Dhont construiește această relație cu multă delicatețe, fără să o transforme într-o succesiune de discursuri moralizatoare sau într-un spectacol gratuit.

Emmanuel Macchia și Valentin Campagne sunt absolut impecabili! Primul impresionează prin reținere, vulnerabilitate și expresivitatea privirilor, în timp ce al doilea aduce o energie debordantă, carismă, umor și o sensibilitate extraordinară.

Iar chimia dintre ei este atât de naturală încât, sincer, aproape că nu-ți vine să-i separi. Tocmai de asta nici la premiere nu au putut fi separați.

Și aici ajung la una dintre cele mai frumoase dimensiuni ale filmului: reprezentarea iubirii și a identității.

Consider că asemenea povești pot face foarte mult bine, atât persoanelor care încă privesc comunitatea LGBT prin filtrul unor prejudecăți, cât și celor care își doresc să se regăsească în personaje construite cu sinceritate și respect.

Personal, prefer asemenea abordări, întâlnite și în Brokeback Mountain sau documentarul Elton John: Never Too Late, în locul unor gunoaie morbide precum Emilia Pérez.

Pentru că persoanele gay nu trebuie prezentate ca niște simboluri ambulante, ci ca oameni cât se poate de obișnuiți, cu personalități, sensibilități, calități, defecte, bucurii și suferințe. Exact ca oricine altcineva!

Iar Coward înțelege foarte bine acest lucru. Nu ne cere să admirăm personajele doar pentru identitatea lor, ci ne oferă suficiente motive să le îndrăgim prin ceea ce sunt și prin felul în care iubesc.

Mai mult, filmul pune sub semnul întrebării însăși definiția masculinității și a curajului.

Într-un mediu în care bărbații sunt învățați să își demonstreze valoarea prin violență, sacrificiu și supunere militară, exprimarea sinceră a sentimentelor poate deveni un act de curaj mult mai dificil decât pare.

Din punct de vedere regizoral, Dhont livrează o producție elegantă și sensibilă, cu o atenție deosebită acordată gesturilor, privirilor și momentelor de intimitate.

Mi-a plăcut și contrastul vizual dintre cenușiul sufocant al frontului și căldura secvențelor muzicale, în care parcă întreaga lume recapătă, pentru câteva clipe, dreptul de a fi frumoasă.

Însă, din păcate, trebuie să recunosc și principala mea nemulțumire: filmul nu mi-a livrat acea lovitură emoțională devastatoare pe care o așteptam.

Atenție! Nu spun că este lipsit de emoție, din contră! Avem o poveste cu adevărat sensibilă, înduioșătoare și sinceră, cu personaje de care ajungi să te atașezi. Numai că eu nu am reușit să mă conectez la acel nivel la care fiecare tragedie să mă lovească direct în suflet.

NOTĂ

Coward este o dramă de război foarte bună, sensibilă și frumos realizată, a cărei adevărată forță stă în tandrețea relațiilor umane și în puterea artei de a aduce puțină lumină chiar și în cele mai întunecate momente.

Avem două prestații actoricești impecabile, secvențe muzicale încântătoare și o poveste de iubire construită cu mult respect și delicatețe.

Din păcate, radiografia destul de convențională a războiului și impactul emoțional sub așteptările mele mă împiedică să îi ofer o apreciere mai generoasă.

Așadar, îi acord un 7/10 corect și cinstit! Un film pe care l-am apreciat sincer, chiar dacă nu m-a răscolit pe cât mi-aș fi dorit.

Articolul Coward apare prima dată în GenFilme.

Articolul Burning apare prima dată în GenFilme.

Un film marca Lars von Trier, cel cu care a câștigat Palme d’Or în anul 2000.

SINOPSIS

Acțiunea se desfășoară în Statele Unite ale Americii, în anul 1964, și o urmărește pe Selma Ježková (Björk), o imigrantă cehoslovacă și mamă singură, care duce o existență modestă alături de fiul său, Gene (Vladica Kostić).

Angajată într-o fabrică, Selma muncește neîncetat pentru a strânge banii necesari unei intervenții medicale care i-ar putea salva fiul de la orbire, întrucât amândoi suferă de o afecțiune ereditară degenerativă a vederii.

În viața de zi cu zi, Selma se bucură de sprijinul prietenei și colegei sale Kathy (Catherine Deneuve), precum și de afecțiunea timidului Jeff (Peter Stormare). De asemenea, întreține o relație de prietenie cu vecinii săi, Bill Houston (David Morse), un polițist aparent binevoitor, și soția acestuia, Linda (Cara Seymour).

Însă, pe măsură ce dificultățile financiare și secretele celor din jur încep să iasă la suprafață, existența Selmei devine tot mai complicată, iar încrederea pe care o acordă anumitor persoane riscă să aibă consecințe devastatoare.

EXECUȚIE

Până în acest moment, nu am avut o relație foarte bună cu domnul Lars von Trier, ultimul și singurul film văzut din catalogul său a fost Antichrist.

Iar din punctul meu de vedere, acel film e una dintre cele mai mari flatulențe pseudo-experimentalo-intelectuale văzute de mine până acum. Aia e, îmi asum ce spun, îmi cer scuze pentru marea mea incultură. Dar strict pentru mine, acel film a reprezentat un chin.

Cât despre filmul de față… Fără alte discuții, Lars livrează o capodoperă absolută, ba mai mult, ne oferă o dramă cutremurătoare care mișcă toți munții din loc.

În primul rând, eu am interpretat Dancer in the Dark ca pe o veritabilă odă adusă figurii materne, mai exact, acelei iubiri necondiționate care poate împinge un om spre sacrificii aproape inimaginabile. În cazul de față, o avem pe Selma, o femeie care, deși suferă de o afecțiune ce îi răpește treptat vederea, refuză să se lase doborâtă de propria condiție.

Nu se vaită în permanență, nu își transformă suferința într-un spectacol și, dimpotrivă, încearcă să întâmpine viața cu zâmbetul pe buze. Este pasionată până peste cap de cinema, teatru și musicaluri, găsind în artă un refugiu împotriva unei realități deloc prietenoase.

Și, mai presus de toate, muncește până îi sar capacele pentru a strânge banii necesari operației fiului său, astfel încât acesta să nu ajungă să sufere de aceeași afecțiune.

Practic, întreaga ei existență gravitează în jurul binelui propriului copil, chiar dacă asta înseamnă să își neglijeze sănătatea, confortul și propriile dorințe.

În al doilea rând, când vine vorba despre componenta dramatică, mai exact din momentul în care descoperim problemele de sănătate ale Selmei și adevăratul motiv pentru care femeia face atâtea sacrificii financiare, Lars von Trier declanșează o dramă de proporții apocaliptice!

Primele 20 de minute sunt ceva mai calde, mai blânde, oferindu-ne răgazul să cunoaștem personajele și să ne atașăm de ele. Însă după aceea… Doamne ferește!

Von Trier se activează și parcă își propune să te distrugă emoțional prin toate mijloacele posibile.

Te ia de guler, te izbește de toți pereții până îți sare sângele pe nas, scoate cele mai ascuțite arme și ți le înfige exact în cele mai vulnerabile colțuri ale sufletului, iar când crezi că nu mai are cum să te rănească, la final apasă pe trăgaci, storcând din tine și ultima picătură de viață.

În al treilea rând, și nu în ultimul rând, subsemnatul de față a mai interpretat filmul și ca pe o demonstrație dureroasă a faptului că una dintre cele mai cumplite boli ale omenirii este sărăcia.

Iar aici îmi permit să spun că celebrul mit potrivit căruia „banii nu aduc fericirea” mi se pare, de multe ori, o prostie infectă! Sigur, nu susțin că banii reprezintă singura sursă a fericirii sau că un cont bancar generos îți garantează o existență lipsită de suferință.

Însă resursele materiale îți pot oferi lucruri fundamentale, ale căror beneficii se pot întinde pe termen scurt, lung sau chiar asupra întregii vieți: un acoperiș deasupra capului, o masă caldă și gustoasă, căldură în propria locuință, mici bucurii pentru copilul tău și, poate cel mai important dintre toate, SĂNĂTATEA.

Evident, nici sănătatea nu poate fi cumpărată întotdeauna. Există boli în fața cărora până și cele mai impresionante averi devin neputincioase, iar cazul lui Bruce Willis ne amintește cât de dureroasă poate fi această realitate.

Selma nu visează la palate, mașini luxoase sau vacanțe exotice. Femeia muncește până la epuizare pentru ceva ce ar trebui să fie o nevoie umană fundamentală: șansa propriului copil de a beneficia de îngrijirea medicală necesară.

Oooh, și ca să nu mai spun că Lars von Trier spulberă din temelii celebrul vis american. Aici, acesta devine un coșmar american, în care succesul nu depinde întotdeauna de cât de mult muncești, ci și de resursele materiale, statutul social și norocul de a nu te afla printre cei vulnerabili.

Din punct de vedere regizoral, filmul este fabulos! Înainte de toate, trebuie menționat că stilul său de execuție poartă amprenta mișcării Dogma 95, al cărei cofondator a fost chiar Lars von Trier.

Atenție, Dancer in the Dark nu respectă întocmai regulile acestui manifest cinematografic, însă împrumută din filozofia sa artistică: camera ținută în mână, imaginea brută, lumina naturalistă și acea senzație aproape documentară că nu urmărești o ficțiune atent cosmetizată, ci niște frânturi de viață surprinse direct în fața ochilor.

De asemenea, și spun asta cu o oarecare surprindere, pentru că sincer nu mă așteptam, Dancer in the Dark livrează niște secvențe de musical excelent orchestrate!

Montajul este alert, fără timpi morți și fără cadre statice, deși durata e de 2 ore și jumătate aproape, chiar nu am simțit deloc cum trece acest timp.

Și, apropo de regie, trebuie să menționez și o nebunie tehnică absolut delicioasă din culisele producției! Dancer in the Dark a beneficiat de un buget raportat la aproximativ 12,5 milioane de dolari, o sumă deloc neglijabilă pentru cinematografia europeană de autor de la începutul mileniului.

Numai că marea excentricitate a lui Lars von Trier a fost utilizarea a aproximativ 100 de camere video digitale pentru filmarea secvențelor de musical. O sută, oameni buni!

Și nu, omul nu a făcut asta doar ca să demonstreze că are camere cu nemiluita, ci pentru a surprinde coregrafiile simultan, din zeci de perspective, fără să oblige actorii să repete la nesfârșit aceleași mișcări pentru fiecare încadratură.

Iar o bună bucată de buget s-a mai dus în zona de efecte digitale, mai exact pentru a șterge camerele, stativele și oamenii din jur care filmau momentele.

De asemenea, din cauză că Von Trier avea frică de avion și nu-și dorea să filmeze în SUA, acesta a demarat o mișcare apocaliptică de forțe și a construit de la zero întreaga SUA pe meleaguri scandinave.

Din punct de vedere actoricesc, cuvintele sunt aproape de prisos, iar vârful suprem de lance este reprezentat, fără doar și poate, de Björk! Și nu, prestația ei nu este una de zile mari, ci de zile dumnezeiești!

Artista islandeză livrează o interpretare de o sensibilitate aproape imposibil de descris în cuvinte, construind un personaj atât de fragil, inocent și profund uman, încât fiecare zâmbet îți încălzește sufletul, iar fiecare moment de suferință parcă îți înfige un cuțit direct în inimă.

Iar culisele acestei prestații sunt aproape la fel de tulburătoare precum filmul în sine. Relația profesională dintre Björk și Lars von Trier a fost una extrem de tensionată, artista descriind experiența drept una dintre cele mai dificile din viața sa.

Au existat inclusiv conflicte care au dus la întreruperea temporară a filmărilor, deși relatările despre durata și motivele absenței sale diferă.

Cât despre partea lacrimogenă… The Green Mile este filmul meu de suflet și așa va rămâne, scena cu execuția lui John Coffey mă distruge de fiecare dată, chiar și dacă o văd separat. La fel și anime-ul Grave of the Fireflies…

Însă experiența mea de aici nu cred că va mai avea egal în materie de filme. Ultimele 30 de minute m-au distrus și cred că a fost pentru prima oară când mi s-a făcut rău de la plâns…

NOTĂ

Lars von Trier livrează o demonstrație magistrală de regie, îmbinând realismul brutal cu frumusețea aproape divină a secvențelor muzicale, în timp ce Björk oferă o prestație actoricească de-a dreptul dumnezeiască.

Avem o poveste despre iubirea maternă, sacrificiu, sărăcie, nedreptate socială și fragilitatea omului în fața unei lumi care, uneori, pare să nu mai cunoască nici măcar cea mai elementară formă de compasiune.

Nu are sens să mai adaug alte comentarii, filmul este nota 1000, îi acord toate notele de 10 din lume.

P.S.: Iată o dovadă că poți să faci arthouse veritabil și fără să apelezi la ciorbe regizorale de care mulți regizori români sunt excitați până peste cap.

Poți să livrezi profunzime, emoție și putere prin ecran și fără să o arzi prin cadre ultra-statice, montaj inexistent și ritm de viteza melcului. Nu ai nevoie de bugete mari pentru așa ceva.

Dar na, îmi cer scuze că-s superficial și nu apreciez arta.

Articolul Dancer in the Dark apare prima dată în GenFilme.

*CLASAMENTUL 250 IMDB ESTE RECENZAT LA ACTUALIZAREA DE LA 1 MAI 2024

Harry Potter and the Deathly Hallows: Part 2 E AICI!

Doamnelor, domnișoarelor și domnilor, iată că am ajuns la finalul care concluzionează călătoria epocală prin universul Hogwarts.

SINOPSIS

În timp ce Lord Voldemort (Ralph Fiennes) își consolidează dominația asupra lumii magice, Harry Potter (Daniel Radcliffe), alături de Hermione Granger (Emma Watson) și Ron Weasley (Rupert Grint), continuă misiunea de a descoperi și distruge ultimele Horcruxuri, obiectele în care vrăjitorul întunecat și-a ascuns fragmente din suflet pentru a deveni nemuritor.

Pe măsură ce indiciile îi conduc tot mai aproape de Hogwarts, cei trei descoperă că școala, aflată acum sub conducerea lui Severus Snape (Alan Rickman), s-a transformat într-un loc dominat de frică și represiune.

Între timp, Albus Dumbledore (Michael Gambon), deși plecat în lumea celor drepți, continuă să joace un rol esențial prin secretele și informațiile pe care le-a lăsat în urmă.

EXECUȚIE

Dacă prima parte a fost una a doliului, a suferinței și a pierderilor, ei bine, nici de această dată negura nu se risipește. Din contră, atmosfera devine și mai apăsătoare, numai că tristețea și sentimentul de neputință lasă treptat locul unei tensiuni de proporții cataclismice.

Tot ce simțim în jur este iminența unui război devastator, a unei confruntări în care nu mai există cale de întoarcere și în care însăși existența lumii magice atârnă de un fir de ață.

Atmosfera este sufocantă, dominată de sentimentul că lumea magică a ajuns la marginea prăpastiei. Fiecare personaj pare să înțeleagă gravitatea situației, iar fiecare alegere poate produce consecințe ireversibile.

Ceea ce mi se pare interesant este că David Yates nu încearcă să restabilească farmecul inocent al primelor filme. Nu există o revenire confortabilă la Hogwarts, nu există acea bucurie copilărească a descoperirii magiei și nici sentimentul că profesorii vor interveni întotdeauna pentru a salva situația.

Din contră, Hogwarts însuși devine un câmp de luptă plin de OAMENI MATURI!

Din punct de vedere tehnic, filmul este un blockbuster ca la carte! În sfârșit, universul Harry Potter își dezlănțuie întregul potențial spectaculos, extinzându-se la o scară monumentală, cum rar am mai întâlnit în precedentele producții ale francizei.

Iar a doua jumătate livrează o acțiune absolut delicioasă, de proporții colosale, în care efectele vizuale, regia, montajul și punerea în scenă se îmbină într-un adevărat show incendiar.

Avem confruntări magice grandioase, distrugeri masive și o atmosferă de război total, toate orchestrate cu o amploare care îți oferă, în sfârșit, senzația că asişti la un conflict de proporții apocaliptice.

Așa cum am spus și despre partea precedentă, avem de-a face cu o dramă get-beget, iar marea scânteie a acestui act final al francizei este reprezentată de scriitură, care începe, în sfârșit, să așeze la locul lor piesele lipsă ale unui puzzle construit de-a lungul a opt filme.

Secrete, revelații, motivații ascunse și evenimente care păreau cândva lipsite de o explicație clară capătă acum un cu totul alt sens.

Dar marea cireașă de pe tort o reprezintă, fără doar și poate, construcția și deconstrucția personajului Severus Snape.

Evident, nu o să intru în spoilere majore, însă, fără mari exagerări, consider că nivelul de scriitură dedicat acestui personaj se ridică la înălțimea celui oferit de zeul George Lucas lui Darth Vader.

Și nu mă refer neapărat la asemănările dintre cei doi, ci la extraordinara capacitate a scenariului de a construi, de-a lungul mai multor filme, un personaj profund ambiguu, pentru ca ulterior să ne răstoarne aproape toate percepțiile asupra lui.

Iar Alan Rickman ca prestație este epocal, magistral, divin, ce să mai, e un adevărat criminal de adjective și complimente.

Iar ce se întâmplă de la un punct încolo… O spun direct, ultimele 40 de minute le-am petrecut cu lacrimi în ochi, atât pentru pierderile de vieți, cât și pentru unele momente care mi-au înmuiat inima de la atâta tandrețe.

Pentru că, la finalul zilei, Harry Potter e mai mult decât o poveste despre un trio drăguț de prieteni care vor să devină vrăjitori, este o poveste despre maturizare, acceptare, sacrificiu și dragoste în toate formele sale, de la iubirea părintească sau erotică și prietenia necondiționată până la acele sentimente care supraviețuiesc chiar și dincolo de moarte.

Și, poate mai presus de toate, acum, la capătul acestei călătorii, este și o poveste despre iertare, despre capacitatea de a privi dincolo de greșelile, slăbiciunile și aparențele celor din jur.

Pe plan actoricesc, nu am ce să spun, cei trei actori principali sunt la capacitate maximă, pur și simplu, cei trei înainte să înceapă primul răcnet de acțiune de pe platou și-au activat modul ZEU și și-au arătat mușchii actoricești.

Și totuși, ce recenzie ar fi aia dacă n-aș vorbi puțin și despre Ralph Fiennes? Ce-aș mai putea să discut despre cel mai mare actor al planetei aflat în viață și încă, necâștigător de Oscar.

Personajul său, Lord Voldemort, mi s-a părut un antagonist tare ciudat, dar în cel mai interesant sens posibil.

Da, emană ură, cruzime, repulsie și o forță malefică terifiantă, demonstrând din plin de ce este considerat unul dintre cei mai puternici vrăjitori ai magiei negre.

Numai că, dincolo de această imagine monstruoasă, Fiennes îi oferă niște nuanțe surprinzătoare.

Vedem un antagonist confuz, măcinat de frustrări, orgolii și izbucniri aproape copilărești, speriat ca de bombe atunci când aude de moarte, un individ obsedat de propria superioritate, dar care ajunge să fie profund complexat de un puști precum Harry Potter.

Acum, habar n-am cât de fidelă este această interpretare față de Voldemort din cărți, însă maniera în care Ralph Fiennes îl construiește mi s-a părut extrem de interesantă și diferită de tipologia antagonistului cinematografic convențional.

NOTĂ

Pe scurt, pentru mine, Harry Potter and the Deathly Hallows este o capodoperă, iar aici îmbin ambele părți.

Un deznodământ magistral pentru una dintre cele mai îndrăgite francize din istoria cinematografiei.

Un blockbuster de proporții colosale, care livrează spectacol, acțiune, suspans, revelații uluitoare și, mai presus de toate, o încărcătură emoțională absolut devastatoare.

Și ce o să zic acum e o opinie controversată și foarte fierbinte – În materie de francize mari, la raport calitate – cantitate, Harry Potter este cea mai bună franciză din istorie. Și mare atenție, acestea sunt niște cuvinte venite din partea unuia care iubește Star Wars din tot sufletul.

Da, nu toate au fost pe gustul meu, însă, la niciunul nu am putut găsi niște minusuri apocaliptice, sau chiar și așa, fiecare minus era compensat de un mare plus mai târziu.

Tot ce ține de logistică și producție merită aplaudat! Toate schimbările de regizori au fost extrem de bine livrate, inspirate și pline de impact.

Primele două au fost de basm copilăresc, după care am avut thriller, horror, dramă, comedie romantică adolescentină, tensiune socio-politică – Un amalgam de genuri și sub-genuri dar care au fost extrem de bine îmbinate și fără să se piardă din inima și coloana vertebrală a materialului sursă.

Cât despre J. K. Rowling, ca persoană, se pot spune multe lucruri negative despre ea, valid și cât se poate de clar, însă, la finalul zilei, ca nivel de scriitoare, femeia și-a betonat numele în veșnica istorie a umanității.

O poți critica, îi poți contesta convingerile și poți refuza să o admiri ca persoană, dar nu poți șterge ceea ce a construit ca scriitoare.

Pentru că, peste zeci, sute și mii de ani, când noi nu vom mai fi decât niște nume uitate, undeva, într-un colț al lumii, un copil va deschide pentru prima dată o carte intitulată Harry Potter și Piatra Filozofală.

Va descoperi Hogwarts, va cunoaște trei prieteni și se va îndrăgosti de aceeași lume care a fermecat generații înaintea lui. Iar pe prima pagină, indiferent cât timp va trece, va continua să fie scris același nume: J. K. Rowling.

Hai că deja am furat prea mult curent în recenzie. Nu-mi rămâne decât să mă înclin în fața acestei francize și să-i acord toate notele de 10 din lume acestui final de poveste.

Articolul Harry Potter and the Deathly Hallows: Part 2 apare prima dată în GenFilme.

Anul 1973 reprezenta un an istoric, momentul în care Terrence Malick, unul dintre marii regizori ai istoriei, își făcea debutul.

SINOPSIS

Acțiunea se desfășoară la sfârșitul anilor 1950, într-un mic oraș din Dakota de Sud, unde Holly Sargis (Sissy Spacek), o adolescentă de 15 ani, duce o existență monotonă alături de tatăl său autoritar (Warren Oates), după pierderea mamei.

Viața ei capătă o direcție neașteptată atunci când îl întâlnește pe Kit Carruthers (Martin Sheen), un tânăr de 25 de ani, muncitor la salubritate, cu un temperament rebel și o înfățișare care amintește de celebrul actor James Dean.

Între cei doi se înfiripă o relație amoroasă, alimentată de dorința de libertate, de nevoia de afecțiune și de fascinația adolescentei pentru personalitatea nonconformistă a lui Kit.

Însă diferența de vârstă și opoziția categorică a tatălui provoacă tensiuni tot mai mari, iar un episod violent schimbă radical cursul vieții celor doi „îndrăgostiți”.

EXECUȚIE

Chiar nu știu cum e posibil ca unii regizori să debuteze cu astfel de filme… O zic în sensul „nu că e bun, ci foarte bun”!

Adică Badlands nu arată niciodată a film de debut.

Chiar nu știu cum Dumnezeu reușesc unii regizori să debuteze cu asemenea filme! Și nu mă refer la faptul că Badlands este doar un debut bun, ci unul al naibii de bun!

Pentru că, sincer, pelicula nu arată și nu se simte nicio clipă ca opera unui cineast aflat la prima experiență în spatele camerei.

Din contră, Terrence Malick demonstrează o maturitate artistică uluitoare, un control remarcabil asupra regiei, imaginii și ritmului narativ, dar și o înțelegere profundă a limbajului cinematografic.

Dar hai să le luăm pe rând.

În primul rând, încă de la debutul său, Terrence Malick reușește marea performanță de a-și impune amprenta inconfundabilă de pictor vizual, o identitate artistică ce avea să-l însoțească și să-l definească de-a lungul întregii cariere.

Și da, Badlands arată fabulos! Tot ce ține de imagine, compoziție, lumină și culoare se îmbină într-o adevărată înșiruire de tablouri cinematografice care îți taie respirația.

Fiecare peisaj pare desprins dintr-o pictură, fiecare cadru respiră o frumusețe aproape poetică, iar natura devine mai mult decât un simplu decor, transformându-se într-un personaj de sine stătător.

Iar toate sunt susținute de o coloană sonoră dătătoare de melancolie.

În al doilea rând, Malick propune o poveste de dragoste cât se poate de atipică. Regizorul nu urmărește să ne facă să ne rupem cămășile de emoție sau să ne îmbujorăm în fața romantismului celor doi protagoniști.

Din contră, este perfect conștient că relația din fața noastră este una profund problematică din punct de vedere moral, construită pe imaturitate, fascinație și o percepție complet distorsionată asupra iubirii.

Și totuși, care-i treaba cu acest cuplu? Ei bine, Kit și Holly par mai degrabă îndrăgostiți de ideea unei povești de dragoste decât unul de celălalt.

Kit este un individ egocentric, obsedat de libertate și de propria imagine de rebel, în timp ce Holly, o adolescentă de numai 15 ani, privește întreaga aventură printr-un filtru romantic, aproape copilăresc, fără să conștientizeze pe deplin gravitatea evenimentelor.

Practic, avem doi oameni care trăiesc în aceeași poveste, dar care par să o înțeleagă în moduri complet diferite. Și apropo, chimia dintre ei este și rece, dar și fierbinte.

Al nostru Malick nu romantizează iubirea lor, ci demontează însăși fantezia romantică în care cei doi trăiesc.

Violența, fuga de responsabilitate și indiferența față de suferința celorlalți sunt prezentate într-un contrast aproape absurd cu frumusețea peisajelor și cu inocența aparentă a relației.

Ce să mai, avem un soi de Romeo și Julieta, numai că Romeo suferă de un complex de James Dean stilul Florin Salam, iar Julieta pare să creadă că se află într-un basm, în timp ce în jurul lor se desfășoară un adevărat coșmar.

Așadar, practic și teoretic, Badlands vorbește, în esență, despre falsa libertate, romantizarea violenței și incapacitatea unor oameni de a înțelege consecințele propriilor acțiuni.

În același timp, filmul explorează banalitatea răului și contrastul dintre frumusețea naturii și cruzimea umană. Și mai ales, mi se pare că Malick vrea să ne arate cum unele fapte diabolice pot fi făcute în completă inconsistență.

În rest, trebuie să recunosc că nu prea am perceput acea dimensiune de thriller-noir asociată uneori filmului. Nu am descoperit cine știe ce mecanisme de suspans, mistere cerebrale sau jocuri narative care să-mi pună mintea la contribuție.

Dar atenție, nu spun asta neapărat ca pe un reproș, ci mai degrabă ca pe o simplă constatare personală. Iar așa cum spun de fiecare dată, nu înseamnă că am și dreptate.

NOTĂ

Badlands mi s-a părut mult mai apropiat de o dramă criminală contemplativă, cu accente romantice și existențialiste, decât de un thriller în sensul convențional al termenului.

Este un debut regizoral de-a dreptul impresionant, care demonstrează că Terrence Malick avea deja, încă de la primul său lungmetraj, o viziune cinematografică extrem de șmecheră.

Avem o regie rafinată, o imagine absolut fabuloasă, două interpretări actoricești excelente și o poveste de dragoste atipică, prin intermediul căreia regizorul explorează violența, falsa libertate și contradicțiile naturii umane.

Un 8 cinstit și corect pentru acest film.

Articolul Badlands apare prima dată în GenFilme.

Să pornim la drum!

SINOPSIS

După moartea lui Albus Dumbledore (Michael Gambon), lumea magică se află într-o situație tot mai sumbră, pe măsură ce Lord Voldemort (Ralph Fiennes) și adepții săi își extind influența, preluând treptat controlul asupra Ministerului Magiei și instaurând un regim bazat pe teroare, persecuție și neîncredere.

În aceste condiții, Harry Potter (Daniel Radcliffe), alături de Hermione Granger (Emma Watson) și Ron Weasley (Rupert Grint), renunță la ultimul an de studiu la Hogwarts și pornește într-o misiune extrem de periculoasă: descoperirea și distrugerea Horcruxurilor, obiecte în care Voldemort și-a ascuns fragmente din suflet pentru a-și asigura nemurirea.

Lipsiți de protecția profesorilor și de siguranța oferită cândva de Hogwarts, cei trei prieteni sunt nevoiți să supraviețuiască într-o lume ostilă, unde pericolul poate apărea la fiecare pas, iar încrederea în ceilalți devine tot mai dificilă.

EXECUȚIE

Încă din primele minute ale filmului, ba chiar de la celebrul intro-generic cu sigla WB suntem primiți în cel mai sumbru mod cu putință!

Pentru prima dată, povestea se debarasează de școala Hogwarts. Acel loc plin de magie, speranță și siguranță a dispărut, iar trio-ul nostru mult îndrăgit se află într-o permanentă cursă pe viață și pe moarte, încercând să găsească și să distrugă Horcruxurile înainte ca răul să pună definitiv stăpânire pe lumea magică.

Imaginea este întunecată, atmosfera apăsătoare, iar sentimentul de pericol și nesiguranță plutește aproape în fiecare cadru.

De fapt, ce să mai lungim vorba, pentru prima oară în această franciză putem vorbi despre o dramă get-beget, extrem de întunecată, în care aventura fantastică trece în plan secund, lăsând loc fricii, disperării, sacrificiului și luptei pentru supraviețuire.

Magia există în continuare, bineînțeles, dar parcă și-a pierdut farmecul inocent de odinioară, devenind mai degrabă o armă într-o lume care se prăbușește sub ochii noștri.

Filmul beneficiază de un rating PG-13, însă, din acest punct de vedere, se vede și se simte că echipa de producție a împins limitele clasificării aproape la maximum.

Avem numeroase secvențe de o intensitate surprinzătoare, cu imagini tulburătoare în care sângele e pe ecran, membre rupte, momente de cruzime, tortură și o atmosferă de teroare psihologică ce nu prea mai are nimic în comun cu aventurile fermecătoare ale primelor filme.

Sincer, sunt destule scene pe care nu le-aș considera tocmai potrivite pentru cei mici, DAR, să fim realiști, echipa filmului s-a adresat în mare parte audienței țintă de la acea vreme! Cei care s-au maturizat sincronizat cu această poveste.

Iar scenele acelea cu șarpele ăla infect… Doamne ferește, acele scene au reușit să-mi facă sufletul să decoleze din al meu corp, de… Am și o mare fobie de șerpi.

Personajele sunt, în sfârșit, cu adevărat mature, ajungând la un nivel de dezvoltare intelectuală, emoțională și spirituală pe care filmele precedente doar îl pregăteau.

Harry, Ron și Hermione nu mai sunt copiii care se aventurau prin Hogwarts, bazându-se pe noroc, curiozitate și ajutorul profesorilor, ci niște tineri obligați să gândească singuri, să ia decizii dificile și să suporte consecințele propriilor alegeri.

Iar asta conduce și la niște conflicte dure, ce-i drept, cauzate și de anumiți factori externi diabolici.

Din punct de vedere actoricesc, nu mai am ce să comentez, repet, vorbim de niște oameni maturi în toată regula. Însă, dacă ar fi să acord un singur premiu de actorie fix acestui film, ei bine, acesta ar merge către Rupert Grint.

Prestația lui este magistrală, surprinzătoare și, în sfârșit, personajului său i se face dreptate! Nu-l mai avem pe acel clovn de serviciu, pe pămpălăul care îndeplinea mai mereu rolul de bufon al grupului și care parcă avea un talent înnăscut de a intra în tot felul de belele.

De această dată, Ron capătă o profunzime dramatică mult mai pronunțată, fiind măcinat de frustrare, nesiguranță, gelozie și conflicte interioare cât se poate de umane.

Nu vreau să intru în spoilere, oricum, din moment ce vă aflați aici, e clar că știți ce s-a petrecut în ultima parte, iar acum – Hermione și Ron formează un cuplu.

Și, repet, fără spoilere, dar există o scenă ceva mai neobișnuită, care implică un sărut și care, mai în glumă, mai în serios, probabil a satisfăcut pentru câteva clipe fanteziile acelor fani care și-ar fi dorit cu totul alte traiectorii amoroase în acest univers.

Iar având în vedere că ne apropiem de finalul poveștii, este inevitabil să începem să ne luăm rămas-bun de la personaje îndrăgite, care se sting sub ochii noștri, iar unele momente m-au făcut să scot direct baxul de șervețele!

Dacă pe mine m-au distrus emoțional, pe unul care urmărește această franciză de puțin peste o lună, sub forma unui maraton cinematografic, nici nu vreau să mă gândesc ce au simțit cei care au copilărit alături de aceste personaje vreme de aproape zece ani.

Și hai, hai, că știți foarte bine la ce mă refer… Acea înmormântare de la final…

NOTĂ

Harry Potter and the Deathly Hallows: Part 1 este o primă parte a marelui final care are absolut de toate și care te trece prin întregul spectru al emoțiilor!

Avem suspans, acțiune, tensiune, momente de groază, dramă, maturizare, sacrificii și secvențe care îți smulg atât zâmbete, cât și lacrimi.

Ce să mai, pentru mine, acest film este unul perfect și sublim de la cap la coadă!

Nu-mi rămâne decât să-i acord nota maximă și să mă pregătesc pentru apogeul francizei!

Articolul Harry Potter and the Deathly Hallows: Part 1 apare prima dată în GenFilme.

Dar nu, dementul de mine a apelat direct la nucleara cosmică – The Tree of Life, câștigător de Palme d’Or.

SINOPSIS

Acțiunea filmului urmărește povestea familiei O’Brien, care trăiește într-un orășel din Texasul anilor 1950, concentrându-se asupra copilăriei lui Jack O’Brien (Hunter McCracken), un băiat prins între două viziuni opuse asupra existenței: cea a tatălui său (Brad Pitt), autoritar și exigent, și cea a mamei sale (Jessica Chastain), blândă, iubitoare și profund spirituală.

Ajuns la maturitate, Jack (Sean Penn) încearcă să-și înțeleagă trecutul, relația complicată cu părinții și experiențele care i-au marcat copilăria. Amintirile sale se împletesc cu reflecții despre viață, moarte, credință și locul omului în univers.

EXECUȚIE

De precizat că omul vostru, Eugen Năstase de la GenFilme, a fost atât de dement încât a apelat la varianta extended cut de 3 ore. Așa că, vă rog frumos, merit să primesc un premiu.

Ce-ar mai fi de spus despre acest film? Pentru mine, The Tree of Life este cel mai dificil film văzut în viața mea, până acum.

La nivelul său cel mai accesibil, The Tree of Life este o dramă despre familie, copilărie, relația dintre părinți și copii și felul în care experiențele formative continuă să ne urmărească mult după ce am devenit adulți.

Însă Malick refuză să limiteze această poveste la dimensiunea ei intimă. O extinde până la proporții epice, metafizice, spirituale și cosmice, punând existența unei familii obișnuite în relație cu nașterea universului, evoluția vieții și trecerea inexorabilă a timpului.

Mai în glumă, mai în serios, The Tree of Life este o combinație între Trinitas, Discovery, National Geographic și cinema de autor.

Avem spiritualitate și reflecții teologice cât pentru o slujbă de duminică, secvențe cosmice și imagini ale naturii demne de un documentar spectaculos, iar printre toate acestea, Terrence Malick strecoară și o dramă de familie.

Și, culmea, oricât de absurd ar suna acest amestec pe hârtie, există o logică artistică în spatele lui, chiar dacă nu întotdeauna funcționează la fel de convingător. Și cred că asta e una dintre marile „probleme” ale filmului: ESTE MULT, DAR MULT PREA AMBIȚIOS.

La scară cosmică, existența noastră pare aproape insignifiantă, o fracțiune infimă într-un univers care a existat cu mult înaintea noastră și care va continua să existe mult după dispariția noastră.

Și totuși, pentru fiecare individ, propriile experiențe, amintiri, iubiri și suferințe reprezintă centrul întregii existențe.

Malick pune astfel față în față imensitatea impersonală a cosmosului și fragilitatea profund personală a condiției umane, fără să încerce să ofere o explicație definitivă acestei contradicții. Mă rog… Oricum nu oferă nicio explicație pe tot parcursul filmului.

Dimensiunea teologică este la fel de importantă, filmul fiind traversat de întrebări despre existența lui Dumnezeu, natura credinței și, mai ales, problema răului și a suferinței.

Dacă Dumnezeu este bun și atotputernic, de ce permite suferința celor nevinovați? De ce există moarte, pierdere și nedreptate într-o lume presupus creată din iubire?

Și cred că Malick oferă și varianta științifică a filmului: Big Bang-ul, formarea galaxiilor, apariția vieții și evoluția speciilor coexistă cu reflecțiile spirituale, sugerând că știința și credința pot reprezenta două moduri diferite de a contempla aceeași existență.

Din ce-am înțeles, pare-se că Malick a vrut un film care să împace atât religia, cât și știința, să ne arate că ambele pot coexista într-un mod armonios.

Oricum, Malick livrează permanent și cât se poate de asumat o ambiguitate de proporții astronomice, în care aproape fiecare cadru pare să ascundă o nouă interpretare, un simbol sau o întrebare existențială.

Fără exagerare, dacă te apuci să iei fiecare secvență la puricat și să descifrezi absolut toate sensurile posibile, riști să ajungi direct caz de Obregia.

Cam pe acolo se situează nivelul de complexitate al filmului, care îți solicită nu doar răbdarea și atenția, ci și disponibilitatea de a accepta că unele lucruri pur și simplu nu au un răspuns clar.

Mi-a plăcut enorm și modul în care Malick portretizează figura maternă, transformând-o într-o veritabilă odă adusă rolului pe care o mamă îl poate avea în viața unui om.

Prin personajul interpretat de Jessica Chastain, maternitatea capătă o dimensiune aproape sacră, fiind asociată cu iubirea necondiționată, blândețea, protecția și acea căldură sufletească de care orice copil ar trebui să aibă parte.

Contrastul cu figura paternă, interpretată de Brad Pitt, este cu atât mai interesant, tatăl reprezentând autoritatea, disciplina, rigiditatea și convingerea că viața este o luptă permanentă în care trebuie să te impui pentru a supraviețui.

Și totuși, Malick nu îl transformă într-un personaj pur negativ, ci într-un om măcinat de propriile frustrări, care își iubește copiii, dar nu știe întotdeauna să își exprime această iubire altfel decât prin severitate și control.

De asemenea, copiii sunt, poate, cele mai frumoase prezențe ale filmului, iar Malick reușește să surprindă prin ochii lor o sensibilitate extraordinară.

În fiecare gest, în fiecare râset și în fiecare bucurie născută chiar și în cele mai întunecate momente descoperim acea inocență care transformă copilăria într-un refugiu, o formă de evadare din infernul unei lumi pe care cei mici încă nu o înțeleg pe deplin.

Și, dincolo de toate reflecțiile filozofice și întrebările existențiale, Malick ne transmite și un îndemn pe cât de clasic, pe atât de ușor de uitat: să ne bucurăm cât mai mult de minunile vieții, de lucrurile mărunte, de oamenii dragi și de clipele aparent banale, pentru că tocmai acestea ajung, de multe ori, să însemne cel mai mult.

Și scuze de repetiție, dar n-am încotro: Recunosc, multe segmente din această zonă de scenariu m-au depășit complet.

Și hai să fim și realiști, o bună bucată din segmentul familiei e lipsit de orice direcție.

Iar ultimele 15 minute, cele în care adultul Jack jucat de Sean Penn își face apariția pe acea plajă, puteți să mă rupeți în bătaie, dar n-am înțeles nimic acolo.

Ca să nu mai zic de montajul extrem de haotic, plin de tăieturi bruște și cu acel ping-pong între planul „pământean”, cel cu familia, și planul filosofic, teologic, metafizic (spuneți-i voi cum mai doriți), care mi s-a părut super obositor.

Însă, sunt câteva aspecte care sunt de nivel de capodoperă absolută: regia, imaginea și coloana sonoră. Asta nu mai ține de subiectivism, ci sunt niște chestii faptice și obiective.

Terrence Malick orchestrează un spectacol vizual și senzorial de o ambiție uluitoare, Emmanuel Lubezki transformă aproape fiecare cadru într-o poezie vizuală. Fiecare cadru e un pastel, e o poveste în sine. Pur și simplu, sunt unele cadre care-ți trântesc maxilarul la podea.

Din câte filme am văzut până acum în viața mea, pot spune că Malick a avut parte de cele mai șmecheri imagini din istorie.

Iar muzica, prin îmbinarea compozițiilor originale cu lucrările clasice, conferă întregii experiențe o dimensiune aproape divină, cu aer liturgic, ca un bocet plin de durere.

Repet: Poți să nu rezonezi cu povestea, poți să consideri filmul excesiv de ambiguu sau chiar pretențios, mai ales că, oarecum, și eu mă aflu în această tabară, dar este greu să ignori nivelul extraordinar de rafinament cinematografic atins în aceste trei direcții.

NOTĂ

Ce-ar mai fi de spus despre acest film? E clar că e un film care trebuie tratat ca pe o experiență, în niciun caz ca pe un film clasic structurat cu început, trunchi și cap.

The Tree of Life este o experiență cinematografică pe cât de fascinantă și ambițioasă, pe atât de dificilă și, uneori, obositoare. Iar în cazul meu, în foarte multe momente, a reușit să mă facă prost și incult în toate limbile posibile și imposibile.

Îi admir enorm curajul artistic, sensibilitatea cu care surprinde copilăria și relațiile familiale, precum și dorința de a transforma cinematografia într-o meditație asupra existenței, însă nu pot ignora momentele în care contemplarea devine mai degrabă un exercițiu de răbdare decât o revelație.

Îi acord nota 7, mi se pare o notă oarecum neutră. UN FILM BUN, CLAR! Dar care nu a reușit să mă atingă așa cum aș fi vrut și, mai ales, în care nu am înțeles prea multe.

Articolul The Tree of Life apare prima dată în GenFilme.

Ceva deosebit, aș spune, mai ales că vorbim despre o peliculă destinată familiei, în special pentru prichindei.

SINOPSIS

Filip (Matei Donciu) este un băiat de zece ani dintr-un sat. Își dorește enorm o pereche nouă de încălțări pentru un meci de fotbal la care visează de mult. Dar, când pachetul sosește, descoperă că a primit doi pantofi pentru piciorul drept.

Ceea ce părea o simplă neplăcere se transformă într-o adevărată expediție. Filip pornește singur, pentru prima dată departe de casă, în căutarea pantofului lipsă.

Drumul lui devine o călătorie de inițiere printr-o lume în care realul și imaginarul se amestecă, iar fiecare întâlnire îl învață ceva nou despre sine și despre cei din jur.

EXECUȚIE

Trecerea de la comedii urbane la un film pentru copii cred că a fost o provocare serioasă, însă, la finalul zilei, Paul Negoescu a reușit o treabă excelentă.

Umorul său sec, observația socială fină și capacitatea de a crea personaje memorabile sunt toate prezente aici, doar că într-o formă mai blândă, mai accesibilă pentru toată familia și mai ales, pentru copilași.

Filmul îți prezintă copilăria și cu bune și cu rele, în special cea de la sat.

Mi-a plăcut că Paul Negoescu nu idealizează acest mod de trai, ci ți-l prezintă în cel mai obiectiv mod cu putință:

Nu îl prezintă nici ca pe un paradis pierdut, nici ca pe un loc blestemat. Îl arată așa cum este: un loc cu oameni calzi și cu oameni reci, cu libertate și cu limitări, cu bucurii simple și cu frustrări la fel de simple.

Călătoria lui Filip după pantof nu este doar o aventură, este o metaforă a copilăriei însăși: pornești de acasă cu ceva, pierzi ceva pe drum, iar la final ajungi altundeva poate nu unde voiai, dar unde trebuia să ajungi.

Pe scurt, Atlasul Universului este o călătorie despre omenie, prietenie și bunătate care nu cunoaște granițe.

Într-o lume în care copiii sunt învățați să se ferească de străini, să nu vorbească cu necunoscuți, să aibă grijă cu cine se împrietenesc, Filip face exact opusul. El pornește la drum și se încrede.

Vorbește cu oameni pe care nu i-a mai văzut niciodată. Cere ajutor. Acceptă ajutor. Iar de fiecare dată când o face, întâlnește omenie.

Și mare atenție, nu primește ajutor de la toată lumea, adică nu-i nimic idealizat cu lapte și miere, dar după câteva drumuri întunecate, Negoescu ne arată și lumina de la capătul tunelului.

Relația dintre Filip și câinele Mbappé (da, așa îl cheamă pe câine) este cea mai pură ilustrare a prieteniei.

Cei doi nu vorbesc aceeași limbă – literalmente. Filip vorbește română, Mbappé latră. Nu împărtășesc aceeași specie, nu au același trecut, nu se cunosc de mult. Și totuși, se înțeleg perfect.

Pentru că prietenia nu are nevoie de cuvinte. Are nevoie de prezență. De faptul că ești acolo când celălalt are nevoie de tine. De faptul că împărți ce ai, chiar dacă nu ai mult.

De asemenea, în această călătorie, al nostru Filip întâlnește o puștoaică unguroaică de la care primește multă bunătate și ajutor.

Într-adevăr, e o relație ciudată în ochii unora care, vorba aia, s-au aflat în oastea lui Avram Iancu. Aici, e vorba de niște copii cu suflete pure și inimi inocente ale căror minți nu au fost intoxicate cu orgoliile și frustrările prostești ale părinților adulți.

Și chiar și așa, deși niciunul nu înțelege ce spune fiecare, prin iubire prietenească și bunătate ajung să se înțeleagă de minune.

Pe parcursul călătoriei sale, Filip nu învață doar să se descurce singur. Învață și să ceară ajutor, ceea ce este, pentru un copil, un act de mare umilință. Învață să accepte că nu poate face totul singur. Învață să împartă ce are, chiar dacă puținul lui este tot ce are.

Pe plan actoricesc, Matei Donciu este cel care cară pianul pe scări.

Filip nu este un personaj „drăgălaș”. Nu zâmbește mereu, nu spune replici memorabile la fiecare pas, nu este construit să te cucerească. Este un băiat obișnuit, încăpățânat, curios, uneori morocănos, alteori vulnerabil.

Repet – E NATURAL! E CREDIBIL! Când Filip este speriat, simți frica. Când este furios, simți furia. Când este trist, simți tristețea. Iar când, la final, pornește mai departe alături de Mbappé, simți că ai crescut alături de el.

Îmi aduce aminte de anul trecut unde am cunoscut-o pe Emma Ioana Mogoș în Dinți de lapte! Și apropo, surprize și surprize: Regizorul acelui film, Mihai Mincan a fost co-scenarist aici, la Atlasul Universului.

Imaginea este foarte frumoasă mai ales datorită regiei care știe cum să portretizeze peisajele prin ochii copilului.

Ana Drăghici, directoarea de imagine, folosește cadre largi care îl fac pe Filip să pară mic în fața lumii. Câmpurile se întind cât vezi cu ochii, cerul e imens, drumurile par să nu se mai termine, iar paleta de culori este caldă, aproape de basm.

NOTĂ

Este o dovadă că cinematografia românească poate face față unor genuri pe care le-a neglijat prea mult timp.

Este o rază de lumină într-un peisaj în care filmele pentru copii aproape că au dispărut. Și, mai presus de toate, este o poveste despre curaj, prietenie și bunătate care merită spusă și auzită.

Sper ca acest film să fie un nou start și un imbold pentru alți cineaști în a aborda asemenea povești sau execuții – Avem nevoie și de astfel de filme pentru familie, nu doar pentru un anumit segment de public.

Până atunci îi acord o notă corectă și cinstită de 8.

Articolul Atlasul Universului apare prima dată în GenFilme.

Un film regizat de Teodora Mihai, cea care a regizat și Jaful Secolului, unul dintre cele mai bune filme românești din ultimii ani.

SINOPSIS

Filmul reconstituie tragedia de pe stadionul Heysel din Bruxelles, petrecută înaintea finalei Cupei Campionilor Europeni dintre Liverpool și Juventus, pe 29 mai 1985. Evenimentul s-a soldat cu 39 de morți și peste 600 de răniți, majoritatea suporteri italieni.

Marie Dumont (Violet Braeckman), fiica primarului Bruxelles-ului, care lucrează ca atașat de presă și se trezește brusc în situația de a lua decizii sub presiune, în timp ce tatăl ei, primarul Marc Dumont (Josse De Pauw), este depășit de evenimente.

Luca Rossi (Matteo Simoni), un jurnalist italian aflat la fața locului, care își caută disperat familia în mulțime, în timp ce încearcă să-și facă meseria.

Pe măsură ce violența huliganilor escaladează, iar stadionul devine o capcană, Marie și Luca sunt forțați să aleagă între datoria profesională, loialitatea față de familie și responsabilitatea morală.

EXECUȚIE

Doamne sfinte! Cum de femeia asta e atât de puțin băgată în seamă în peisajul autohton? CUM?

În primul rând, din punct de vedere tehnico-regizoral, Heysel 85 este fabulos! Teodora Mihai mi-a dat mare țeapă încă de la primele cadre, deoarece în startul peliculei mă tot întrebam dacă privesc un film artistic sau un documentar. Ei bine, treaba e undeva la mijloc.

Ea îmbină filmări de arhivă reale cu scene dramatizate, turnate în stil documentar, pe peliculă de 16mm. Imaginea este extrem de granulată, iar culorile sunt cele specifice ecranelor din anii ’80.

Trecerea dintre real și ficțiune este atât de fluidă încât noi, spectatorii, abia de mai putem percepe granița dintre film și documentar de arhivă.

Iar tot ce ține de imagine a fost orchestrat de Marius Panduru, unul dintre cei mai buni directori de imagine pe care țara asta i-a produs. Alte exemple de filme unde acesta a mai tras imaginea: Restul e tăcere, Jaful Secolului, Aferim! sau De ce eu?

Și ce mai coincidență, tot un Panduru este și celălalt șmecher mafiot al imaginii, cel Tudor Panduru, cel care este strâns colaborator pentru Cristian Mungiu.

Heysel 85 explorează eșecul sistemic. Nu este vorba doar despre violența huliganilor, ci despre lanțul de decizii greșite, avertismente ignorate și responsabilități pasate de la unul la altul.

Primarul Dumont este mai preocupat de imaginea evenimentului și de divertismentul oficialilor italieni decât de siguranța spectatorilor. Poliția este insuficientă și nepregătită. Iar când dezastrul se produce, toată lumea încearcă să arunce vina pe altcineva.

Filmul arată asta cu o cruzime care te lasă fără aer.

După ce dezastrul se produce, după ce trupurile sunt scoase din stadion, după ce familiile încep să sosească la morgă, sistemul intră în modul de protecție. Nu pentru a proteja victimele, ci pentru a se proteja pe sine.

Primarul Bruxelles-ului nu demisionează. Poliția nu își asumă vina. Oficialii UEFA nu sunt trași la răspundere sau Federația belgiană care nu plătește pentru neglijența sa.

Guvernul britanic aruncă vina pe huligani, cel italian aruncă vina pe belgieni. Iar huliganii, cei care au declanșat violența, sunt arestați, judecați, condamnați.

Dar cei care au creat condițiile pentru tragedie rămân liberi. Și știți cu ce putem face conexiune?

În România, la 30 octombrie 2015, Clubul Colectiv a luat foc în timpul unui concert. 64 de oameni au murit. Sute au fost răniți. Și, la fel ca la Heysel, sistemul a refuzat să-și asume responsabilitatea.

Autorizațiile fuseseră date ilegal. Inspecțiile fuseseră falsificate. Primarul sectorului 4 știa că clubul nu avea autorizație de securitate la incendiu, dar a ales să ignore.

Iar după tragedie, primarul a demisionat. Dar nu pentru că ar fi recunoscut vina, ci pentru că presiunea publică l-a forțat. Iar mai apoi, a fost reales.

Pe departamentul actoricesc – Violet Braeckman și Matteo Simoni aduc emoție pură, reușind să transmită frica, confuzia și determinarea a doi oameni obișnuiți prinși într-un coșmar.

Josse De Pauw, în rolul primarului, este „minunat de infect” – un om care preferă să ignore realitatea și să arunce vina pe alții.

NOTĂ

Una dintre marile surprize ale acestui an. WOW! CE FILM ȘI CE POVESTE!

Este un film despre eșecul unui sistem întreg – despre autorități care închid ochii, despre birocrați care își pasează vina de la unul la altul, despre o lume în care cei puternici nu plătesc niciodată, iar cei slabi plătesc întotdeauna.

Iar când nu mai există niciun vinovat, vina este aruncată pe morți. Pe cei care nu se mai pot apăra și pe cei care nu mai pot cere socoteală.

Articolul Heysel 85 apare prima dată în GenFilme.