Dancer in the Dark, un film care a zguduit întreaga planetă cinefilă.
Un film marca Lars von Trier, cel cu care a câștigat Palme d’Or în anul 2000.
SINOPSIS
Acțiunea se desfășoară în Statele Unite ale Americii, în anul 1964, și o urmărește pe Selma Ježková (Björk), o imigrantă cehoslovacă și mamă singură, care duce o existență modestă alături de fiul său, Gene (Vladica Kostić).
Angajată într-o fabrică, Selma muncește neîncetat pentru a strânge banii necesari unei intervenții medicale care i-ar putea salva fiul de la orbire, întrucât amândoi suferă de o afecțiune ereditară degenerativă a vederii.
În viața de zi cu zi, Selma se bucură de sprijinul prietenei și colegei sale Kathy (Catherine Deneuve), precum și de afecțiunea timidului Jeff (Peter Stormare). De asemenea, întreține o relație de prietenie cu vecinii săi, Bill Houston (David Morse), un polițist aparent binevoitor, și soția acestuia, Linda (Cara Seymour).
Însă, pe măsură ce dificultățile financiare și secretele celor din jur încep să iasă la suprafață, existența Selmei devine tot mai complicată, iar încrederea pe care o acordă anumitor persoane riscă să aibă consecințe devastatoare.
EXECUȚIE
Până în acest moment, nu am avut o relație foarte bună cu domnul Lars von Trier, ultimul și singurul film văzut din catalogul său a fost Antichrist.
Iar din punctul meu de vedere, acel film e una dintre cele mai mari flatulențe pseudo-experimentalo-intelectuale văzute de mine până acum. Aia e, îmi asum ce spun, îmi cer scuze pentru marea mea incultură. Dar strict pentru mine, acel film a reprezentat un chin.
Cât despre filmul de față… Fără alte discuții, Lars livrează o capodoperă absolută, ba mai mult, ne oferă o dramă cutremurătoare care mișcă toți munții din loc.
În primul rând, eu am interpretat Dancer in the Dark ca pe o veritabilă odă adusă figurii materne, mai exact, acelei iubiri necondiționate care poate împinge un om spre sacrificii aproape inimaginabile. În cazul de față, o avem pe Selma, o femeie care, deși suferă de o afecțiune ce îi răpește treptat vederea, refuză să se lase doborâtă de propria condiție.
Nu se vaită în permanență, nu își transformă suferința într-un spectacol și, dimpotrivă, încearcă să întâmpine viața cu zâmbetul pe buze. Este pasionată până peste cap de cinema, teatru și musicaluri, găsind în artă un refugiu împotriva unei realități deloc prietenoase.
Și, mai presus de toate, muncește până îi sar capacele pentru a strânge banii necesari operației fiului său, astfel încât acesta să nu ajungă să sufere de aceeași afecțiune.
Practic, întreaga ei existență gravitează în jurul binelui propriului copil, chiar dacă asta înseamnă să își neglijeze sănătatea, confortul și propriile dorințe.
În al doilea rând, când vine vorba despre componenta dramatică, mai exact din momentul în care descoperim problemele de sănătate ale Selmei și adevăratul motiv pentru care femeia face atâtea sacrificii financiare, Lars von Trier declanșează o dramă de proporții apocaliptice!
Primele 20 de minute sunt ceva mai calde, mai blânde, oferindu-ne răgazul să cunoaștem personajele și să ne atașăm de ele. Însă după aceea… Doamne ferește!
Von Trier se activează și parcă își propune să te distrugă emoțional prin toate mijloacele posibile.
Te ia de guler, te izbește de toți pereții până îți sare sângele pe nas, scoate cele mai ascuțite arme și ți le înfige exact în cele mai vulnerabile colțuri ale sufletului, iar când crezi că nu mai are cum să te rănească, la final apasă pe trăgaci, storcând din tine și ultima picătură de viață.
În al treilea rând, și nu în ultimul rând, subsemnatul de față a mai interpretat filmul și ca pe o demonstrație dureroasă a faptului că una dintre cele mai cumplite boli ale omenirii este sărăcia.
Iar aici îmi permit să spun că celebrul mit potrivit căruia „banii nu aduc fericirea” mi se pare, de multe ori, o prostie infectă! Sigur, nu susțin că banii reprezintă singura sursă a fericirii sau că un cont bancar generos îți garantează o existență lipsită de suferință.
Însă resursele materiale îți pot oferi lucruri fundamentale, ale căror beneficii se pot întinde pe termen scurt, lung sau chiar asupra întregii vieți: un acoperiș deasupra capului, o masă caldă și gustoasă, căldură în propria locuință, mici bucurii pentru copilul tău și, poate cel mai important dintre toate, SĂNĂTATEA.
Evident, nici sănătatea nu poate fi cumpărată întotdeauna. Există boli în fața cărora până și cele mai impresionante averi devin neputincioase, iar cazul lui Bruce Willis ne amintește cât de dureroasă poate fi această realitate.
Selma nu visează la palate, mașini luxoase sau vacanțe exotice. Femeia muncește până la epuizare pentru ceva ce ar trebui să fie o nevoie umană fundamentală: șansa propriului copil de a beneficia de îngrijirea medicală necesară.
Oooh, și ca să nu mai spun că Lars von Trier spulberă din temelii celebrul vis american. Aici, acesta devine un coșmar american, în care succesul nu depinde întotdeauna de cât de mult muncești, ci și de resursele materiale, statutul social și norocul de a nu te afla printre cei vulnerabili.
Din punct de vedere regizoral, filmul este fabulos! Înainte de toate, trebuie menționat că stilul său de execuție poartă amprenta mișcării Dogma 95, al cărei cofondator a fost chiar Lars von Trier.
Atenție, Dancer in the Dark nu respectă întocmai regulile acestui manifest cinematografic, însă împrumută din filozofia sa artistică: camera ținută în mână, imaginea brută, lumina naturalistă și acea senzație aproape documentară că nu urmărești o ficțiune atent cosmetizată, ci niște frânturi de viață surprinse direct în fața ochilor.
De asemenea, și spun asta cu o oarecare surprindere, pentru că sincer nu mă așteptam, Dancer in the Dark livrează niște secvențe de musical excelent orchestrate!
Montajul este alert, fără timpi morți și fără cadre statice, deși durata e de 2 ore și jumătate aproape, chiar nu am simțit deloc cum trece acest timp.
Și, apropo de regie, trebuie să menționez și o nebunie tehnică absolut delicioasă din culisele producției! Dancer in the Dark a beneficiat de un buget raportat la aproximativ 12,5 milioane de dolari, o sumă deloc neglijabilă pentru cinematografia europeană de autor de la începutul mileniului.
Numai că marea excentricitate a lui Lars von Trier a fost utilizarea a aproximativ 100 de camere video digitale pentru filmarea secvențelor de musical. O sută, oameni buni!
Și nu, omul nu a făcut asta doar ca să demonstreze că are camere cu nemiluita, ci pentru a surprinde coregrafiile simultan, din zeci de perspective, fără să oblige actorii să repete la nesfârșit aceleași mișcări pentru fiecare încadratură.
Iar o bună bucată de buget s-a mai dus în zona de efecte digitale, mai exact pentru a șterge camerele, stativele și oamenii din jur care filmau momentele.
De asemenea, din cauză că Von Trier avea frică de avion și nu-și dorea să filmeze în SUA, acesta a demarat o mișcare apocaliptică de forțe și a construit de la zero întreaga SUA pe meleaguri scandinave.
Din punct de vedere actoricesc, cuvintele sunt aproape de prisos, iar vârful suprem de lance este reprezentat, fără doar și poate, de Björk! Și nu, prestația ei nu este una de zile mari, ci de zile dumnezeiești!
Artista islandeză livrează o interpretare de o sensibilitate aproape imposibil de descris în cuvinte, construind un personaj atât de fragil, inocent și profund uman, încât fiecare zâmbet îți încălzește sufletul, iar fiecare moment de suferință parcă îți înfige un cuțit direct în inimă.
Iar culisele acestei prestații sunt aproape la fel de tulburătoare precum filmul în sine. Relația profesională dintre Björk și Lars von Trier a fost una extrem de tensionată, artista descriind experiența drept una dintre cele mai dificile din viața sa.
Au existat inclusiv conflicte care au dus la întreruperea temporară a filmărilor, deși relatările despre durata și motivele absenței sale diferă.
Cât despre partea lacrimogenă… The Green Mile este filmul meu de suflet și așa va rămâne, scena cu execuția lui John Coffey mă distruge de fiecare dată, chiar și dacă o văd separat. La fel și anime-ul Grave of the Fireflies…
Însă experiența mea de aici nu cred că va mai avea egal în materie de filme. Ultimele 30 de minute m-au distrus și cred că a fost pentru prima oară când mi s-a făcut rău de la plâns…
NOTĂ
Lars von Trier livrează o demonstrație magistrală de regie, îmbinând realismul brutal cu frumusețea aproape divină a secvențelor muzicale, în timp ce Björk oferă o prestație actoricească de-a dreptul dumnezeiască.
Avem o poveste despre iubirea maternă, sacrificiu, sărăcie, nedreptate socială și fragilitatea omului în fața unei lumi care, uneori, pare să nu mai cunoască nici măcar cea mai elementară formă de compasiune.
Nu are sens să mai adaug alte comentarii, filmul este nota 1000, îi acord toate notele de 10 din lume.
P.S.: Iată o dovadă că poți să faci arthouse veritabil și fără să apelezi la ciorbe regizorale de care mulți regizori români sunt excitați până peste cap.
Poți să livrezi profunzime, emoție și putere prin ecran și fără să o arzi prin cadre ultra-statice, montaj inexistent și ritm de viteza melcului. Nu ai nevoie de bugete mari pentru așa ceva.
Dar na, îmi cer scuze că-s superficial și nu apreciez arta.
