7 ani au trecut de la ultimul Toy Story, iar între timp cei de la Pixar s-au gândit să mai stoarcă puțin din această franciză.
Exact! Toy Story 5 e aici!
SINOPSIS
Toy Story 5 îi readuce în prim-plan pe Woody (Tom Hanks), Buzz Lightyear (Tim Allen), Jessie (Joan Cusack) și restul jucăriilor care au scris istorie în această franciză.
În casa lui Bonnie apare Lilypad (Greta Lee), o tabletă nouă, colorată și extrem de atrăgătoare, care începe să schimbe complet felul în care copilul se raportează la joacă.
Pentru Bonnie, dispozitivul pare o poartă spre o lume nouă, rapidă și captivantă. Pentru jucării, însă, Lilypad devine semnul unei întrebări dureroase: mai au ele un loc într-o copilărie tot mai dominată de ecrane?
EXECUȚIE
O poveste care, din punctul meu de vedere și al majorității, trebuia închisă cu Toy Story 3. Ceea ce a fost până la acea parte reprezintă una dintre cele mai frumoase trilogii din istorie, după părerea mea.
Din păcate, și această parte mi se pare o prelungire forțată a poveștii care și-a spus demult adevărurile. Într-adevăr, ceea ce este nou de data aceasta este că tematica este angrenată în timpurile actuale.
Marea idee a filmului este confruntarea dintre jucărie și tehnologie, inamicul demonic fiind, bineînțeles, ecranul.
Acel obiect seducător, rapid, colorat, permanent disponibil, construit să capteze atenția. Iar pentru jucăriile lui Bonnie, această apariție devine aproape o criză existențială. Cum mai concurezi cu un obiect care îți oferă totul instant?
Ideea este una extrem de sănătoasă și chiar merită expusă, doar că marea problemă pe care am găsit-o a fost că această temă este slab executată din anumite puncte de vedere. Dar să o luăm pe rând.
În primul rând, tema principală a dependenței față de ecran pare să pornească din timiditatea copiilor.
În fața unui ecran, totul pare mai ușor de controlat. Nu există priviri incomode, nu există pauze jenante, nu există teama că vei fi respins, ignorat sau judecat.
Tableta oferă imediat culoare, sunet, recompensă, atenție și senzația unei lumi care răspunde pe loc la orice atingere. În schimb, joaca reală cere răbdare, curaj, imaginație și contact direct cu ceilalți.
Problema nu este tema în sine, ci felul în care filmul pare să împingă lucrurile într-o direcție prea simplistă.
Având în vedere vremurile în care trăim, mi se pare deja exagerat să demonizezi aproape total tehnologia și, mai ales, rolul entertainmentului digital în viața copiilor.
Da, există dependență, există izolare, există riscul ca ecranul să înlocuiască joaca reală, dar asta nu înseamnă că tehnologia este automat dușmanul copilăriei.
Tehnologia poate avea un rol de divertisment, dar și unul educativ sau chiar social. Poate deschide lumi, poate stimula curiozitatea, poate ajuta un copil timid să comunice mai ușor și poate crea legături reale între oameni.
Vorbesc inclusiv din propria experiență: am avut prietenii care s-au înfiripat prin intermediul online-ului, iar asta arată că spațiul digital nu este doar o capcană rece, ci poate deveni și un loc al apropierii, al descoperirii și al conexiunii.
Iar de aici intervine elementul care m-a călcat pe nervi: părinții, în special părinții lui Bonnie.
Că tot am văzut Fjord, vă zic sincer: eu pe ăștia i-aș fi legat și i-aș fi băgat la un centru special unde să facă educație parentală.
Aici, în Toy Story 5, ai aproape reversul medaliei: niște părinți atât de relaxați, atât de absenți în raport cu propriul copil, încât ajungi să te întrebi dacă nu cumva adevărata problemă nu este tehnologia, ci lipsa completă de implicare a adulților.
Băi, nu poți să lași copilul să umble cu tableta la gât și la baie, și la masa de prânz, și în absolut toate locurile posibile și imposibile, iar tu să nu ai nicio reacție.
Mai ales că nu vezi ca părinții lui Bonnie să fie niște directori de corporație care muncesc de dimineață până la miezul nopții.
O altă problemă a filmului o reprezintă scenariul. În cazul de față, nu mai discutăm despre povestea jucăriilor, ci doar despre povestea și drama jucăriei Jessie. Lipsește complet acea magie COLECTIVĂ a poveștii, căci despre asta a fost vorba până acum.
Chiar și atunci când Woody era clar centrul narativ, farmecul venea din dinamica de echipă, din ciocnirile dintre personalități, din prietenia dintre personaje și din senzația că fiecare jucărie, oricât de mică, avea un rol în aventura comună.
În Toy Story 5, această dimensiune colectivă pare mult diminuată. Filmul are o miză bună, are o temă actuală, dar îi lipsește acea energie de ansamblu care transforma fiecare capitol anterior într-o aventură comună.
Jucăriile nu mai par întotdeauna o comunitate vie, ci mai degrabă personaje adunate în jurul dramei filosofico-existențiale a lui Jessie.
Nu o să dau spoilere, dar filmul mai are un fir narativ secundar sau terțiar legat de Buzz Lightyear, narațiune care mi s-a părut de pomană.
Efectele speciale sunt bine realizate, dar doar atât. Nu este nimic special de data aceasta în vizualul poveștii. Mai ales că nu am putut să mă bucur de aspectul natural al proiecției, deoarece 95% dintre proiecțiile disponibile la acea oră rulau prin infecția de 3D.
O infecție care fură o grămadă de culoare din paleta vizuală a animației, ca să nu mai zic că efectul ăsta face ca unele spații să devină extrem de întunecate, încât nici nu poți să reperezi anumite elemente de decor sau personaje.
Una este un film 3D regizat de James Cameron, care chiar le proiectează, regizează și produce în jurul acelui efect, alta este o animație normală precum aceasta.
NOTĂ
Din păcate, Toy Story 5 este o animație aflată la mii de leghe sub ceea ce a însemnat marea trilogie a acestui univers Pixar. Nu vorbesc doar despre nivelul poveștii, ci despre acea magie greu de definit care făcea ca primele filme să te prindă de mână și să te ducă direct în copilărie.
Aici, totul pare mai rece, mai lipsit de culoare sufletească, mai calculat și, cel mai dureros, lipsit de acea lovitură emoțională care să te facă să plângi.
Nu am receptat nicio coloană sonoră cu adevărat memorabilă, nicio piesă care să se lipească de suflet, niciun moment muzical care să trezească instant copilul din tine. Unde este energia aceea caldă din You’ve Got a Friend in Me?
Nu este un film prost de la A la Z, în niciun caz. Cei mici se vor bucura de animație, au sufletul pur și nu au ochiul analitic al unui „comentator de filme”, și nici nu trebuie să-l aibă.
Cei mici care roiau în sala în care am vizionat filmul s-au distrat, au râs și s-au simțit bine, așa că, în mare parte, filmul și-a atins un scop.
Este un 6 dat cu indulgență. N-am cum să nu fiu dezamăgit, mai ales că vorbim despre o franciză care a avut în componență o trilogie cu adevărat istorică.
