1 nominalizare la Premiile Oscar.

Hai să comentăm în sfârșit și propunerea Germaniei la Premiile Oscar, care-i de fapt un film iranian.

SINOPSIS

Filmul urmărește povestea lui Iman ( Mohammad Reza Foroutan ), un judecător sever și devotat regimului, care își construiește identitatea pe respectarea strictă a legii islamice.

Viața sa aparent stabilă începe să se clatine atunci când se confruntă cu o dilemă care îl obligă să aleagă între loialitatea față de sistem și protejarea propriei familii.

Pe măsură ce autoritățile intensifică represiunea asupra protestatarilor, Iman descoperă că soția sa ( Fatemeh Motamed-Arya ) și fiica lor adolescentă ( Setareh Maleki ) sunt implicate în mișcările de opoziție.

EXECUȚIE

Precizez încă din start că avem parte de un film cu totu’ special, iar asta-i se datorează mult prea curajosului regizor Mohammad Rasoulof.

Regizorul Mohammad Rasoulof, cunoscut pentru poziția sa critică față de regimul iranian, a fost condamnat la închisoare chiar înainte de premiera filmului, sub acuzația de propagandă împotriva statului.

Această condamnare nu este un caz izolat, ci face parte dintr-un lung șir de represalii împotriva sa, regimul iranian considerându-l o voce periculoasă, capabilă să submineze autoritatea oficială prin filmele sale profund umaniste și contestatare.

Producția filmului s-a desfășurat în condiții de maximă discreție, multe secvențe fiind filmate pe ascuns, pentru a evita intervenția autorităților.

Rasoulof a fost împiedicat să călătorească în afara Iranului încă din 2017, iar în 2023, înainte de finalizarea filmului, a fost condamnat la opt ani de închisoare, dintre care cinci cu executare, plus cică și niscai lovituri de bici.

În centrul poveștii se află Iman și toată transformarea acestuia, un judecător devotat regimului, care se confruntă cu un conflict interior devastator atunci când descoperă că familia sa este implicată în mișcările de opoziție.

Acest conflict al unui om prins între datoria impusă de sistem și dragostea pentru cei apropiați este universal, dar capătă o greutate aparte în contextul iranian, unde statul controlează nu doar viața publică, ci și cea intimă.

Iman nu este un personaj tipic antagonist, nici un fanatic fără conștiință.

Dimpotrivă, filmul îl prezintă ca pe un om modelat de frică și conformism, cineva care și-a construit întreaga identitate în jurul regulilor impuse de regim. Pentru el, legea nu este doar un set de norme, ci un cod moral absolut, singura busolă care îi oferă stabilitate într-o lume marcată de haos și incertitudine.

Din păcate, nu ne întoarcem în timp, suntem cât se poate de angrenați într-un prezent murdar, într-o lume în care democrația nu există, o lume a Iranului unde ferească sfântu’ să scoți ceva pe gură că riști să primești o pedeapsă soră cu moartea.

Iranul care încă trăiește într-o lume dictată de anticele și murdarele cutume religioase, unde îngustismul social împletit cu acel misoginism scârbos născut din religie sunt cele care domnesc.

Îmi este greu să spun că a avut un impact emoțional pentru mine, aș spune mai degrabă că mi-a creat multă scârbă și greață pentru această lume.

1. Spune mulțumesc faptului că trăiești în sfârșit într-o țară unde ai voie să spui ORICE, să dai MU#E Sistemului și Clasei Politice, că ai voie să mergi îmbrăcat cum vrei, că poți să discuți orice și că nu trăiești cu teama că ești urmărit și ascultat de CINEVA SAU CEVA.
2. O spun pentru a mia oară, iar de data asta sunt și mai acid : Dacă Dumnezeu înseamnă ASTA, să ucizi în numele în numele unui cult, să chinui în cele mai oribile chinuri niște suflete în numele religiei, scuze, dar acest Dumnezeu ar trebui să moară!

Din păcate, există oameni și-n ziua de astăzi care sunt nostalgici și dornici de această „ democrație ”, nu-i problemă, personal le cumpăr eu bilet către China, Rusia, Cuba, Iran, Vietnam sau Coreea de Nord, locuri unde sunt extrem de liberi și au voie să urle și să protesteze dacă ceva nu le convine.

Doar știm foarte bine ce tratament mieros și afectuos au primit opozanții regimurilor din aceste țări. Ce mare șmecherie e o tortură timp de 20 de ani în închisoare, să înveți să zbori de la balcon într-un mod misterios, să fii pedepsit la 20 de lovituri de bici și să fii zdrobit după ce se aruncă cu pietre în tine.

Unul dintre cele mai impresionante aspecte ale filmului este felul în care reușește să creeze o atmosferă apăsătoare, unde fiecare privire, fiecare gest, fiecare conversație banală poartă în sine o tensiune latentă.

Iranul nu este doar un decor, ci un personaj în sine – un loc al fricii omniprezente, unde teroarea nu este mereu explicită, dar se simte în aer, în felul în care personajele se privesc, în tăcerile lungi care spun mai mult decât orice cuvinte.

Imaginea filmului contribuie enorm la acest efect, folosind cadre înguste, spații închise și o paletă de culori reci, care reflectă claustrofobia resimțită de personaje.

Mai mult decât o critică a regimului iranian, filmul este o explorare profundă a dinamicii dintre frică și putere. Regimul nu își menține controlul doar prin forță brută, ci prin mecanisme mai subtile, cum ar fi îndoiala, auto-cenzura și frica de a nu fi trădat chiar de cei apropiați.

Atmosfera din acest film mi s-a părut asemănătoare ca cea din vremea comunismului românesc, pe când securitatea făcea legea, unde-ți era frică să scoți vreun sunet despre ce se întâmplă în jur, unde lipsa de încredere față de individ era la ordinea zilei.

NOTĂ

Foarte bun acest The Seed of the Sacred Fig, a fost o adevărată oportunitate pentru mine a mă destăinui.

Îmi vine să urlu de nervi când văd că unii oameni mor pe capete din cauză că aceștia luptă pentru un strop de libertate, iar în alte colțuri unii fac balamuc din nimicuri, pur și simplu am impresia că unora li s-a urât cu binele.

Libertatea nu este garantată, ci trebuie câștigată cu sacrificii.

Generațiile mai tinere, reprezentate de fiica lui Iman, nu mai sunt dispuse să accepte tăcerea ca pe o soluție, chiar dacă asta le expune pericolului. Astfel, filmul vorbește și despre un conflict între generații – între cei care au învățat să supraviețuiască prin conformism și cei care nu mai acceptă să trăiască sub reguli nedrepte.

Aș spune că acest film este un fel de I’m Still Here în variantă iraniană, doar că aici nu mai avem parte de o actorie nucleară, ceea ce scade cu un punct din nota filmului.

Hai că v-am lăsat! Las un 8 puternic acestui film și mă duc să mă bucur de niște libertate!