3 nominalizări la Premiile Oscar.

I’m Still Here sau Ainda Estou Aqui este propunerea Braziliei pentru Premiile Oscar la categoria de film străin.

Ba chiar filmul atacă și pe departamentele de Best Picture și Cea mai Bună Actriță în Rol Principal.

SINOPSIS

Filmul urmărește povestea unei femei, Eunice Paiva ( Fernanda Torres ), a cărei viață este marcată de dispariția soțului său, Rubens Paiva, în timpul regimului militar din Brazilia anilor ’70.

Rubens ( Selton Mello ), un fost deputat și activist, este răpit de autoritățile militare și dispare fără urmă, iar Eunice se trezește într-o luptă disperată pentru a afla adevărul despre ce s-a întâmplat cu el.

Confruntată cu frica și represaliile regimului, Eunice nu se lasă doborâtă și își găsește curajul de a lupta, nu doar pentru a descoperi ce s-a întâmplat cu soțul ei, ci și pentru a susține cauza celor care au trecut prin aceeași suferință.

EXECUȚIE

Da, domne! Pentru mine, ăsta este un film demn de Premiul Oscar pentru Cel mai Bun Film Străin! Așa da! Nu gunoiul ăla de Emilia Perez.

Filmul abordează un subiect din trecut, dar din păcate, poate chiar atât de actual având în vedere vremurile în care trăim.

Nu de alta, dar filmul ăsta ar trebui arătat tuturor celor nostalgici de acele vremuri sumbre și canceroase sau pentru fanii anumitor oameni politici sau candidați prezidențiali.

Practic, filmul este un omagiu adus tuturor celor care s-au ridicat împotriva opresiunii, demonstrând că vocea unui colectiv puternic poate doborî un sistem hain.

Pe 31 martie 1964, armata braziliană, cu sprijinul unor sectoare conservatoare și al Statelor Unite, a organizat o lovitură de stat împotriva președintelui João Goulart.

Deși Goulart nu era un comunist declarat, reformele sale sociale și economice, inclusiv distribuția pământurilor și controlul capitalului străin, au provocat îngrijorare în rândul elitei economice și al forțelor armate.

Odată cu preluarea puterii de către militari, Brazilia a intrat într-o perioadă de cenzură, represiune și violență politică. Regimul a suspendat drepturile civile, a dizolvat partidele politice și a instituit un sistem de supraveghere și control menit să elimine orice opoziție.

Filmul reușește să echilibreze dimensiunea umană a suferinței ei cu contextul politic al vremii.

De la momentul dispariției soțului ei, Rubens Paiva, și până la transformarea ei într-o activistă a drepturilor omului, Eunice este un simbol al celor care au refuzat să tacă în fața unei mașinării de stat menite să reducă la tăcere orice formă de opoziție.

Regimul militar nu este portretizat în film printr-o dictatură caricaturală, plină de personaje malefice evidente, ci mai degrabă ca un sistem rece și impersonal, care transformă oamenii în simple cifre.

Aici, oficialii guvernamentali, polițiștii și militarii care apar în film nu sunt neapărat monștri sângeroși, ci birocrați ai represiunii, oameni care își îndeplinesc „datoria” fără empatie

Această alegere regizorală adaugă o dimensiune înfiorătoare filmului, deoarece sugerează că teroarea politică nu este întotdeauna generată de indivizi extremiști, ci de un sistem care normalizează violența și abuzul.

Nucleul central și suprem al filmului este reprezentat de Fernanda Torres – pur și simplu, face un rol nu de zile mari, ci de zile TITANICE!

În mod normal, ea ar fi fost cea care ar fi trebuit să-și împartă premiile cu Demi Moore. Dacă aș fi fost cel care acordă Premiile Oscar, dar nu sunt, sincer vă spun aș fi înclinat mai mult spre Fernanda Torres, văd o luptă strânsă între ea și formidabila Demi Moore din The Substance.

Cu tot respectul pentru Mickey Madison din Anora, dar să-mi fie cu iertare, ea ar fi trebuit să fie schimbată cu Fernanda Torres la capitolul decernări câștigate.

Aș spune că face un rol triplu în acest film, având parte de o transformare incredibilă în 3 etape : Emoțională, politică și juridică. Pur și simplu, devine de la o victimă la un simbol perfect al rezistenței.

Filmul nu o prezintă doar ca pe o femeie aflată în căutarea adevărului despre soțul ei, ci și ca pe o mamă care încearcă să își protejeze copiii într-un context plin de incertitudine și frică.

NOTĂ

Avem nevoie și de astfel de filme, nu doar comedii, pac-pac-uri, supereroi sau cine știe ce alte blockbustere, dar de…. Și ăsta e un film original, plictisitor care cel mai probabil va fi mână moartă în România.

Filmul își merită cu vârf și îndesat cele 3 nominalizări, iar pentru mine ACESTA ESTE CÂȘTIGĂTORUL PENTRU CEL MAI BUN FILM STRĂIN.

Dacă până acum mă aruncam în foc și spuneam că Demi Moore a oferit cea mai bună performanță a anului, ei bine, Fernanda Torres mi-a închis gura complet.

Și apropo, vorbim despre un film biografic, bazat pe fapte reale.

I’m Still Here nu este doar un film biografic despre Eunice Paiva, ci un omagiu adus tuturor victimelor dictaturii și o pledoarie pentru dreptate și adevăr.

Printr-o poveste intimă și puternică, filmul reușește să transmită un mesaj universal despre curaj, suferință și lupta pentru libertate, un film necesar, mai ales într-o perioadă în care adevărul istoric este adesea pus sub semnul întrebării.

Ce i-ar mai fi lipsit acestui film ar fi fost o lovitură devastatoare care să-mi afecteze glandele lacrimale, în rest – JOS PĂLĂRIA!