După Oppenheimer și Killers of the Flower Moon, iată că tridentul filmelor mari se încheie cu filmul lui Ridley Scott – Napoleon.

Capodoperă, Succes, Eșec, Dezamăgire? Hai să vedem!

Sinopsis

Nici nu știu ce să scriu la premisă, pur și simplu avem un film biografic despre viața marelui Napoleon Bonaparte ( Joaquin Phoenix ).

De-a lungul filmului, îl urmărim de când a fost unu dintre marii generali din perioada Revoluției Franceze, până în perioada sa de glorie ca împărat suprem al Hexagonului, iar mai apoi, evident, și decăderea acestuia

Pe lângă viața politică a acestuia, filmul ne prezintă și viața lui personală, mai exact cea amoroasă, totul rezumându-se într-un singur și frumos nume – Josephine ( Vanessa Kirby ).

Execuție

Așteptările au fost destul de ridicate, mai ales când în garnitura echipei se află Ridley Scott și Joaquin Phoenix, astfel, mă așteptăm la o direcție foarte asemănătoare ca cea din The Gladiator, în care să simt acel sentiment de bărbăție, ca la final să fiu emoționat și să aplaud în cinstea și memoria unui adevărat bărbat, din păcate, nu a fost așa.

Și ca să o dau pe cea dreaptă și directă, din păcate, pentru mine, Napoleon este un film slăbuț.

Filmul este unu’ simplu, foarte liniar, lipsit de teme care să mă excite la nivel intelectual, sau să conțină niște scene de rezonanță care să reverbereze, sau să aibă niște momente mai picante, care să mă intrige, neavând pic de atașament emoțional față de personaje.

Iar cei care au fost pe la lecțiile de istorie, nu pierd sau câștigă ceva, sau poate a fost ceva neștiut și mi-a scăpat, dar față de Oppenheimer unde dorința mea de a aprofunda mai mult subiectul a fost uriașă, de data asta, din păcate, zero barat.

Scenariul este găurit și bombardat de foarte multe erori, iar una dintre marile bube este faptul că toată lumea vorbește o engleză academică și oxfordiană, și când spun toată lumea – includ și ruși, și austrieci, și englezi ( evident) și francezi, lucru ce duce la o mare confuzie în scenele de dialog.

Ca să nu mai zic de faptul că scade orice grad de autenticitate și verosimilitate, cu un minim efort nu cred că era foarte greu ca actorii să ia niște lecții de franceză, rusă sau germană pentru a servi niște amărâte de replici.

Și tare mi-e frică de acest David Scarpa, pentru că tot el o să fie scenaristul pentru The Gladiator 2.

De asemenea, partea de editing mi s-a părut puțin în suferință, filmul fiind extrem de ciopârțit, salturile de la o scenă la alta fiind foarte haotice, iar unele secvențe sunt lipsite de sens, posibil ca varianta extinsă ( 4 ore ) care va apărea pe Apple Tv să fie mult mai bine structurată.

Chiar și așa, nu știu cât îmi va schimba părerea despre acest film, pentru că aspectul care infectează pelicula este cel al comediei, ba chiar a unei telenovele romantico – comice, de-a lungul vizionării având multe momente în care m-am prăpădit de râs.

Nu știu dacă așa a fost în realitate, și cred că nimeni nu știe, dar discrepanțele fantasmagorice cu care se prezintă personajul Napoleon sunt extraordinar de ciudate și sinistre.

Pe câmpul de luptă ne este prezentat ca un foarte bun strateg, un adevărat lider care bagă spaima în orice națiune combatantă a Franței, iar în timpul liber, când mai dă și el pe acasă la a sa soțioară, se prezintă ca ultimul bufon și circar, și chiar și acolo este super bipolar, în secunda unu o ia la harță pe Josephine, iar în secunda doi, face pe mielușelul și are unele momente extrem de libidinoase, să-mi fie iertată expresia.

Actoria este de un nivel mediu, aș spune că Vanessa Kirby a fost mult mai stăpână pe rol, și a dominat fiecare scenă în care a fost o regină rece, infidelă și apoi cu inima zdrobită. Iar Joaquin Phoenix, cu cel mai mare regret o spun, este la ani lumină distanță de performanța sa stelară din Joker, și să sperăm că își va spăla păcatele cu sequel-ul.

Am încercat să trec peste diferența lui de vârstă, deoarece este prea bătrân pentru a portretiza o persoană atât de tânără. Napoleon avea 24 de ani când Maria Antoaneta a fost ghilotinată. Avea 35 de ani când a fost încoronat împărat al francezilor. Joaquin Phoenix arată la cincizeci de ani în tot filmul.

O altă problemă sunt scenele de sex care sunt într-un număr foarte mare, care sunt lipsite de sens, și care-mi păreau că la un moment dat erau doar de amuzament și atât, aducând nulitate absolută în construcția personajelor sau a poveștii în sine.

Într-adevăr, înțeleg că echipa a dorit să abordeze acest subiect sensibl prin aceste scene de sex, în care Napoleon își dorea cu ardoare să aibă un moștenitor; dar și aspectele de toxicitate din relația cu Josephine, dar una e să ai o scenă sau două, dar să fie bune și constructive pentru mai departe, și alta e să ai patru sau cinci scene și să fie de pomană.

Nici dialogul nu m-a dat pe spate, mă așteptam să fie unu’ spumos, plin de sevă nobilă, ba chiar în unele scene să fie unu’ în care să bubuie de termeni și expresii din domeniul militar, nu doar „Infanteria, înainte!”

Pe partea tehnică am numai cuvinte de laudă, totuși, era culmea ca și la acest aspect Ridley Scott să o bușească, totu’ fiind la superlativ, de la cadrele sălbatice de la Austerlitz sau preeriile de la Waterloo, design-ul și costumația meticulos clădite, muzica simfonică bine aleasă, ca să nu mai zic că ar fi redundant să vorbesc despre tot ce ține de filmat, încadrare și tot ce mai ține de aceste aspecte tehnice.

Însă, punctul forte al filmului este reprezentat de segmentul bătăliilor, și aici precizez că filmul este R-Rated, aș spune chiar Extreme R-Rated.

Bătăliile prezente având o durată bună, fiind extrem de satisfăcătoare, scene de decapitări, mațe scoase ale cailor, sau împușcături sălbatice, explozii, toate acestea fiind fără vreo perdea, de asemenea, fiind și foarte bine orchestrate și filmate.

Pentru mine, apogeul rămâne bătălia de la Waterloo, acolo unde geniul strateg își spune cuvântul, tranșeele de acolo simțindu-se ca un meci intens de fotbal, în care fiecare antrenor își pune în aplicare tactica pregătită, și bănuiesc, că nu are sens să spun cine a ieșit câștigător.

Notă

Chiar dacă departamentul bombastic m-a satisfăcut, totuși, nu este de-ajuns.

Carnea de pe os lipsește cu desăvârșire, mă așteptam ca la final să plec cu sentimente de admirație pentru personajul Napoleon, dar din păcate, Ridley Scott și compania au făcut ca acest lucru să nu se întâmple.

Probabil acest sentiment îl voi simți în diferite articole și documentare de specialitate, unde acolo pare-se că se pune mai multă muncă și pasiune.

Iar acum că am terminat cu filmele mari pe acest an, posibil ca doar Poor Things să mai aibă ceva de spus, dar pare-se că astrele s-au aliniat pentru Oppenheimer-ul lui Nolan, iar în mod normal, așa cum decurg majoritatea recenziilor și ceva publicații de-afară, opera nolaniană ar trebuie să devasteze scena Academiei.