Și iată că filmul lui Nea Scorsese a sosit, peliculă care se dorește a fi combatantul lui Oppenheimer în lupta pentru râvnitele statuete aurii de la Academie. A fi capodoperă sau nu?
10 nominalizări la Oscaruri.
Sinopsis
Killers of the Flower Moon spune povestea crimelor brutale din spatele tentativei de deposedare de către coloniștii albi a pământurilor din Oklahoma ale unei familii din Osage, sub care se aflau unele dintre cele mai valoroase câmpuri petroliere din lume.
Mai mulți albi oportuniști vor și ei să facă profit, unul dintre ei este William King Hale ( interpretat de Robert De Niro), fiind printre cei mai bogați cetățeni din acel tărâm.
Când nepotul său, Ernest ( interpretat de Leonardo DiCaprio ) se reîntoarce în a sa ogradă, și mai pune ochii și pe Mollie (interpretată de Lily Gladstone), o indiancă get – beget, care urmează să-i fie soție și mamă a doi copii; cumva lucrurile iau o întorsătură extrem de sângeroasă.
O serie de crime bântuie acele tărâmuri, indienii fiind înspăimântați, iar singura lor salvare este autoritatea de la Washington.
Execuție
Când am intrat în sală, așteptările mele erau destul de ridicate, ba chiar îmi era frică să nu-mi placă mai mult decât Oppenheimer, din păcate, așteptările mi-au fost doborâte, primind un film doar bun și cam atât.
Filmul este extrem de lung, dar nu asta ar fi o problemă, că și Titanic, cele două filme Avatar, trilogia The Lord of the Rings, sau Green Mile, sunt filme de peste 3 ore și le urmăresc fără probleme, doar că de data asta buba se află pe partea ritmului.
Ritmul este unu’ extrem de lent și de molcom, replicile fiind livrate de o lentoare infernală, iar atmosfera fiind una extrem de monotonă, fiind mult prea multă expozițiune.
Când crezi că începe filmul cu adevărat, ți se mai prezintă niște detalii, nu am fost nebun și așteptam vreo acțiune super incitantă, nu asta doream, doar că am tot așteptat ca filmul să apese pe trăgaci și să lanseze acel moment declanșator, acea ancoră de care să mă agăț de să mă țintuiască pe marginea scaunului.
Filmul m-a dus cu gândul la Gone with the Wind ( film care mi-a displăcut total ), ca și acolo, din cauza vitezei extrem de reduse, devine atât de obositor încât impactul emoțional devine zero barat, la un moment dat, undeva la un interval de o oră apare câte un deces, iar unele morți trebuiau să mă sfâșie de durere, doar că, din cauza oboselii nu m-au mișcat cu nimic.
Cu siguranță dacă filmul ar fi fost compactat în vreo două ore și jumătate, impactul ar fi fost cu totu’ diferit, plus că, îți cam dai seama despre cine se află în spatele crimelor și mai există unele cazuri de super previzibilitate.
Din punct de vedere actoricesc, vin doar cu super laude mai ales la adresa cuplului.
Leonardo DiCaprio face poate cel mai cu sânge-n instalație rol avut vreodată până acum, de data asta avem parte de un bărbat scrijelit, îmbufnat, prins într-o ditamai secure cu două tăișuri, fie prins într-un glas al iubirii pentru familie, fie într-un glas al avuției. Iar un posibil Oscar pentru acest rol nu ar fi deloc exclus.
De asemenea, Lily Gladstone face o treabă excelentă în rolul lui Mollie, recunosc, nu auzisem mai nimic despre ea, cercetând, pare-se că se află la primul mare film. Această livrează foarte bine în rolul unei femei aflate la capătul puterilor care a pierdut tot ce a avut mai drag și mai scump pe această lume.
Mai spre finalul peliculei, Brendan Fraser își face apariția, iar de la primul până la ultimul cadru cu acesta, Brendan domină fiecare scenă, aura lui de câștigător de Oscar resimțindu-se extrem de puternic. Păcat, mi-aș fi dorit mai mult, ba chiar l-aș fi pus în locul lui De Niro, dar na…., nu mă pun eu cu Scorsese.
Subiectul abordat este unu original și extrem de interesant, consider că este o poveste care merită să fie spusă lumii, pentru a demonstra pentru a nu știu a câta oară cât de abjectă a fost, este, și va fi rasa umană, cum goana după bani transformă oamenii în niște adevărați monștri.
Din punct de vedere al producției și al realizării tehnice, la fel, vin numai cu super laude.
Când Martin Scorsese se află la cârmele camerei știm la ce să ne așteptăm, fiind pură și cristalină literatură pe ecran.
Imaginea este superbă, bubuind de cadre superbe cu meleagurile sălbatice ale tărâmurilor Osage, iar să vorbesc despre încadrare și tot ce mai ține de camera work ar fi chiar redundant.
De asemenea, suntem angajați cu măiestrie în această lume a anilor 20′, și aici mă refer la meșteșugul grandios al costumelor și al machiajelor, plus mici introduceri în cultura și religia indienilor, plus multe dialoguri rostite în graiul specific zonei.
Iar muzica face toți banii, și aici mă refer fie la acorduri de chitară în care genul blues sau country acompaniază scena, fie la melodiile, obiceiurile sonoare ale indienilor.
Notă
Este un film slab? În niciun caz, chiar este un film bun, și o adevărată lecție de cinematografie din partea lui Martin, doar că, pe mine m-a cam dezamăgit.
Înainte de toate sunt om, și îmi plac foarte mult poveștile, iar de la o poveste îmi doresc să fiu stârnit, fie să râd, să plâng, să-mi ofere o stare grea, îmi doresc să simt ceva, nu doar să admir partea tehnică, iar Killers of the Flower Moon nu a reușit să mă excite cu nimic la nivel emoțional sau cerebral.
Repet, nu durata a fost problema, ci ritmul care a circulat cu viteza inferioară a unui melc, de m-a făcut să mă perpelesc pe scaun de am încercat toate pozițiile de yoga. Iar dacă filmul ducea undeva la 2 ore și jumătate, plus cu toate aceste informații care erau mai compactate, cu siguranță nota sărea lejer de 8,50-9.
La finalul zilei, Killers of the Flower Moon este un film care merită văzut în cinematografe, însă acest îndemn îl ofer celor care chiar se pot stăpâni pe scaun timp de aproape 4 ore, cât despre Oscaruri, dacă nici Napoleon nu va rupe gura târgului, atunci mă aștept la o gală în care Oppenheimer ar trebui să devasteze seara de decernare a Premiilor Oscar.
