În urma provocării lunare, am ajuns și la acest Predestination, un film regizat de frații Spierig.
Cică e cu mindfuck, twist-uri, nebunii de genul… Hai să vedem.
SINOPSIS
Filmul urmărește povestea unui agent temporal, interpretat de Ethan Hawke (Agentul temporal / Barmanul), care lucrează pentru o organizație capabilă să călătorească în timp pentru a preveni crime înainte să se întâmple.
Ajuns la ultima sa misiune importantă, el încearcă să oprească un atentator periculos, dar investigația îl duce într-o direcție mult mai personală și complicată decât se aștepta.
Pe parcurs, agentul întâlnește o persoană misterioasă cu o viață marcată de pierderi, alegeri grele și evenimente greu de explicat, interpretată de Sarah Snook.
Sub supravegherea lui Noah Taylor (Mr. Robertson), misiunea devine tot mai tensionată.
EXECUȚIE
O să încep prin a vorbi despre structura scenariului, una care mi s-a părut ușor atipică. Repet, poate doar a fost o iluzie, dar spre deosebire de rețeta clasică a structurilor scenaristice, în cazul de față actul I este cea mai lungă parte din întreg filmul.
Frații Spierig încalcă regulile, iar decizia lor este una extrem, dar extrem de reușită.
Decizia lor face ca această lungă expozițiune să prindă o vrajă cu adevărat imersivă. Pur și simplu, timp de aproape 50 de minute uiți complet că ai în față un film SF, din contră, ba chiar simți că urmărești o dramă psihologică făcută ca la carte.
Aproape 50 de minute în care nu se întâmplă mai nimic, doar o discuție la o cârciumă între barman și personajul interpretat de Sarah Snook, care se confesează în fața lui.
Și știți care-i treaba? Ei bine, nu este nimic plictisitor în acest segment.
Ești acolo, la bar, alături de agent. Nu știi mai mult decât el. Asculți aceeași confesiune, cântărești aceleași cuvinte, încerci să deslușești dacă ceea ce auzi este adevărat sau o altă minciună.
Iar faptul că ești înfipt la marginea fotoliului se datorează performanței nucleare livrate de Sarah Snook. Fiecare pierdere, fiecare regăsire, fiecare dezamăgire este scrisă pe chipul ei.
Și să-mi spui că nu empatizezi cu ea… Atunci denotă faptul că nu meriți titulatura de om.
Însă în toată această furtună de declarații emoționante, mai vine și o altă sclipire narativă. Fiecare replică din această confesiune aparent lungă și sinuoasă este, de fapt, o piesă de puzzle.
Nimic nu este întâmplător. Când, mult mai târziu, puzzle-ul începe să se asambleze, realizezi că ai avut toate indiciile în față încă de la început.
Apoi, când acțiunea explodează (în partea a doua a filmului), regia devine mai dinamică, dar fără să piardă controlul. Tăieturile sunt precise, ritmul crește natural, iar acțiunea este una electrizantă.
Din punct de vedere actoricesc, nu sunt multe de spus.
Ethan Hawke… este Ethan Hawke, așa cum ne-a obișnuit de fiecare dată, acesta face un rol excelent.
Hawke joacă un om care a văzut atâtea încât aproape că a uitat cum să mai fie surprins de ceva. Oboseala lui nu este una fizică, ci una a sufletului, oboseala cuiva care știe că nu poate schimba nimic cu adevărat, dar care totuși încearcă, pentru că așa este meseria.
Cât despre Sarah Snook… Vai de viața mea, magistrală! O adevărată demonstrație de forță în materie de ce înseamnă să faci un dublu rol.
O altă postură a umerilor, un alt ton al vocii, o altă privire. Schimbarea se vede în ochi, în felul cum respiră, în tăcerile dintre vorbe. Fiecare gest este dirijat de către ea cu cea mai mare precizie.
Din punct de vedere tehnic, filmul este bine realizat. Într-adevăr, are unele scăpări, dar nu poți cere multe de la un film care a fost făcut pe un buget minuscul de 5,5 milioane de dolari.
NOTĂ
Sunt oarecum mai scurt în recenzie. Simt că fiecare detaliu pe care îl menționez în articol se încadrează la spoiler.
Fără îndoială, este printre cele mai underrated filme în materie de thrillere. Nu am prea văzut multe top-uri în care titlul de față să fie menționat.
În esență, Predestination este un studiu de caz despre identitate, singurătate și despre felul în care ne construim propria închisoare, fără să știm, fără să vrem, fără să putem ieși.
Rămâi cu o întrebare care te bântuie: cât de mult din ceea ce facem este cu adevărat o alegere și cât este doar o împlinire a ceea ce am văzut deja scris undeva?
