#94 IMDB
*CLASAMENTUL 250 IMDB ESTE RECENZAT LA ACTUALIZAREA DE LA 1 MAI 2024
We knew the world would not be the same. A few people laughed, a few people cried. Most people were silent. I remembered the line from the Hindu scripture, the Bhagavad-Gita; Vishnu is trying to persuade the Prince that he should do his duty, and to impress him, takes on his multi-armed form and says, ‘Now I am become Death, the destroyer of worlds.’ I suppose we all thought that, one way or another.
13 nominalizări la Oscaruri.
7 Premii Oscar – Cel mai Bun Film, Cel mai Bun Regizor, Cel mai Bun Actor în Rol Principal/Secundar, Cea mai Coloană Sonoră, Cea mai Bună Imagine și Cel mai Bun Montaj.
SINOPSIS
Mai întâi a fost Oppenheimer, restul a fost istorie.
Filmul prezintă povestea fascinantă a vieții și carierei lui J. Robert Oppenheimer ( Cillian Murphy ), fizicianul american cunoscut ca „tatăl bombei atomice”, explorând viața complexă a acestuia, de la tinerețea sa ca savant promițător până la implicarea sa centrală în Proiectul Manhattan, programul secret al Statelor Unite care a dezvoltat prima armă atomică în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
În toată această poveste joacă un rol important Generalul Leslie Groves ( Matt Damon ).
Una dintre cele mai importante realizări ale lui Groves a fost selectarea și dezvoltarea locației pentru construirea facilității de cercetare și producție a bombei atomice. El a identificat un sit în Los Alamos, un mic orășel din statul New Mexico, și a supervizat construcția laboratoarelor și facilităților necesare acolo.
EXECUȚIE
Scenariul este adaptat după opera literară – American Prometheus scrisă de Kai Bird, iar titlul acestei opere este al naibii de profund și de-o semnificație și simbolistică aparte.
Savantul Robert Oppenheimer este în mod constant paralel cu eroul grec antic Prometeu, Oppenheimer a furat focul de la zei, aceleași focuri de putere distructivă care zac în miezurile fiecărei stele. Bărbatul a fost tratat ca un erou, apoi ca un răufăcător și, chiar și astăzi, Oppenheimer este încă o figură ambiguă, conflictuală în ochii multora.
Înainte de orice altceva, Oppenheimer trebuie văzut în IMAX, pentru a simți cu adevărat forța filmului, sau dacă nu se poate, cea mai bine dotată sală de cinema.
Este cel mai bun film al lui Nolan? Nu știu, e subiectiv. Dar pentru mine, da!
Deși Interstellar probabil o să rămână pe primul loc în clasamentul personal Nolan, și asta datorită jelaniei sălbatice pe care am tras-o la vizionarea SF-ului, consider că Oppenheimer reprezintă apogeul său în arta sa creativă, fiind diamantul pe care l-a tot șlefuit în toți acești ani de activitate.
Oricum, Nolan a intrat în această zonă mai artistică o dată cu Dunkirk, iar mai apoi cu Tenet, filme de-o complexitate uluitoare, ba chiar amețitoare, mai ales în cazul Tenet, iar acum – Oppenheimer.
Și sincer, nu mă miră faptul că C. Nolan decide să intre la cârmele unei noi francize – James Bond, după 3 proiecte complexe care au necesitat o muncă titanică, și toate executate cu succes, cred că al nostru regizor merită o bine meritată relaxare, reintrând în această arie ușoară a filmelor.
Avea nevoie omenirea de un asemenea film? Eeeh, din această perspectivă mă arunc în foc când spun că Oppenheimer este unu dintre cele mai importante filme din istorie, și cine altcineva să spună această poveste decât C. Nolan.
Filmul nu este ușor deloc, nu e pentru toată lumea. Dacă cineva crede că se duce la vreun Inception, Interstellar, Dark Knight sau vreun spectacol bombastic din toate punctele de vedere, atunci se cam înșală, pentru că știm cu toții că Nolan nu vine niciodată cu gratuități și show de dragul show-ului.
Filmul are trei ore, trei ore grele și dureroase despre viața părintelui bombei atomice.
Oppenheimer bubuie de intelectualitate în dialoguri, de la discuții cu partenerii de muncă, fie ei savanți sau oameni din domeniul militar sau politic, și până la cele mai grele și filozofice discuții cu uriașul său coleg de breaslă – Albert Einstein ( Tom Conti ).
Iar prin acest dialog, mai sunt strecurate câteva glumițe, chiar bune și cu bun simț, ha, chiar și așa – Cine s-ar fi gândit că într-un film atât de greu și sumbru poți să strecori cu succes și puțin umor?
Dacă după Interstellar mă simțeam că am devenit mai deștept, acum după Oppenheimer mă simt și mai și.
Actoria este la un nivel stratosferic, aș putea spune nuclear, ca să fiu în ton cu filmul, Cillian Murphy și Robert Downey Jr. care joacă rolul lui Lewis Strauss sunt piesele de rezistență ale filmului.
Cillian Murphy este excepțional în rolul principal, cu adevărat monumental, fiind extrem de credibil în rolul său, portretizând un om care a trecut prin toate, care a călătorit și prin Rai, dar mai ales prin Infern, care s-a luptat cu toți demonii Pământului, fie cei inamici, fie chiar cei interiori.
Cât despre Robert Downey Jr., deși l-am bocit de mama focului în Avengers Endgame, deși menirea lui a fost să fie Iron Man / Tony Stark , de departe această este cea mai importantă prestație din întreaga sa carieră.
Lewis Strauss a fost unul dintre principalii lideri ai Comisiei pentru Energie Atomică (Atomic Energy Commission – AEC) din Statele Unite, în perioada postbelică. El a avut o atitudine împotriva lui Oppenheimer și a susținut investigațiile de securitate care au dus la revocarea dreptului lui Oppenheimer de acces la informații secrete.
Pe lângă cei doi grei, filmul este un festival de actori, Matt Damon sau Emily Blunt sunt doar câteva nume importante din distribuție.
Poate Matt Damon nu a fost într-o formă maximă, dar chiar și așa, a fost bun și credibil în al său rol, dar pe zona sexului frumos, pfu, doamne ce senzație.
Florence Pugh – deși nu are foarte multe minute pe ecran, sunt destule cât să portretizeze acest aspect al lui Robert Oppenheimer, aspect referitor la zona amoroasă, mai exact toxicitatea în relații, plus caracterul de afemeiat al savantului american; părea Oppie tocilarul clasei, dar iată că aparențele înșală.
Cât despre Emily Blunt, aici vreau să pun accent pe actul final, mai exact la ultima jumătate a acestuia în care mi s-a părut că a furat fața tuturor și a făcut pur prăpad, dar va avea o luptă destul de grea cu Da’Vine Joy Randolph din The Holdovers pentru titlul Academiei de Cea mai Bună Actriță în Rol Secundar.
Nolan alege să excludă ceea ce s-a întâmplat înainte sau după acea perioadă a istoriei, filmul fiind de la cap coadă o biografie completă a Dr-ului Robert Oppenheimer, mai ales că tot ce observăm se află doar sub perspectiva savantului.
În măsura în care structura mai degrabă eliptică a filmului face posibilă discernământul, întrebarea din mintea cineastului este dacă oamenii de știință sunt responsabili, atât față de propria conștiință, cât și față de restul omenirii, pentru modul în care politicienii folosesc invențiile lor.
Și acum să trecem la tehnică și regie.
Dacă nici după acest film Nolan nu este încununat cu Oscarul, atunci nu știu. E adevărat, nu mai avem mult și vor apărea următorii combatanți pentru statueta de aur, mai exact Killers of the Flower Moon și Napoleon, dar după tot ce a făcut în cinematografie, după câte inovații a adus, atunci nu știu ce ar trebui să mai realizeze ca să primească ceea ce-i se cuvine. ( PARAGRAF SCRIS ÎN IULIE ).
Partea de editing este de-a dreptul genială, ritmul fiind unu’ amețitor lăsând ca cele 3 ore din durata filmului să treacă vijelios de rapid, evident că narațiunea este una nolaniană, nefiind liniară, iar aici trebuie să duc în discuție o nouă inovație.
Iar această inovație se referă la folosirea alb – negrului, mai exact, așa cum suntem obișnuiți, scenele alb – negru sunt folosite pentru prezentarea flashback-urilor, a momentelor din trecut sau a amintirilor, de data aceasta Nolan schimbă cu totu’ paradigma.
Perspectiva subiectivă, adică cea a lui Robert Oppenheimer este portretizată prin scenele color, iar perspectiva non-color este reprezentată de Lewis Strauss care tabloidizează dualitatea politicianului rival, acest mod de a construi această poveste arată modul prin care cei doi priveau lucrurile.
Un aspect care m-a surprins total a fost cel legat de make-up, în special tot ce ține de partea de îmbătrânire, și aici reprezintă o dovadă că nu trebuie să bagi niște basculante de bani în această tehnologie de Aging, doar să ai echipa potrivită de make-up artist și totul e perfect!
Efectele sunt spectaculoase, dar nu alea speciale, ci practice, că CGI nada, zero, nu avem. Iar totul se rezumă la partea în care este abordat episodul
Trinity, acolo tensiunea se putea tăia cu vreo 200 de cuțite, iar totul fiind acompaniat de muzica lui Ludwig Göransson care accentua, dinamiza sau îngreuna fiecare secvență a filmului, în funcție de moment.
Utilizarea explozibililor reali pentru a reproduce testul nuclear Trinity este o alegere îndrăzneață care dă roade, dând un aer de autenticitate pe care niciun CGI din această lume nu l-ar putea capta.
Și ținând cont de nebunia lui Nolan de a avea zero cadre CGI, în capitolul Trinity avem parte de unu dintre cele mai glorioase momente din ultimul deceniu.
Iar că tot am adus în discuție despre muzică, Ludwig Göransson m-a făcut să uit complet de Hans Zimmer, compozitorul suedez împreună cu Nolan reușesc să meșteșugească un produs sonor absolut magistral.
Can You Hear the Music? – Aceasta este replica de dialog care declanșează spectacolul muzical, aici, aș putea spune, că însăși Nolan ia contact direct cu noi, cu privitorii, provocându-ne să ascultăm și să simțim cu adevărat muzica, exact cum face Oppie.
Dacă Interstellar, Dunkirk, sau Tenet, au fost niște adevărate demonstrații de forță în ceea ce privește departamentul sonor și muzical, de data asta Nolan a trecut la nivelul maxim și suprem al acestei zone tehnice.
Aici muzica fiind chiar un personaj în sine, aș putea spune, fie de la orchestrații armonizate care prezintă starea revelatoare, de bine, sentimentul lăuntric pe care Oppie îl simte atunci când se află în propriul său element, sau fie la anumite aranjamente muzicale în care instrumentele sunt dezacordate sau momente zgomotoase și sălbatice care portretizează starea de anxietate și de tensiune a savantului nostru.
Revenind la Testul Trinity a constat în detonarea unei bombe atomice de tip plutoniu în deșertul Alamogordo. Rezultatul a fost o explozie nucleară puternică, care a eliberat o energie enormă și a lăsat în urmă un crater uriaș.
Testul Trinity a avut o importanță istorică majoră, deoarece a confirmat viabilitatea și puterea devastatoare a bombei atomice. Rezultatele testului au avut un impact profund asupra deciziilor luate de guvernul SUA cu privire la utilizarea bombei atomice în contextul celui de-al Doilea Război Mondial și au marcat începutul erei nucleare.
Cât despre regie, cuvintele sunt de prisos, Nolan a spart barierele venind cu ideea de-a filma un film cap coadă în acest format IMAX 70 MM, chiar nu are sens să discut despre aspectele tehnice, pentru că nici nu sunt un foarte mare cunoscător pe aceste paliere tehnico-tehnologice, plus că, ar fi de-a dreptul reduntant să discut despre imagine, încadratură, sau tot ce mai ține de astfel de detalii.
Christopher Nolan descrie literalmente totul perfect și cred că ar trebui să folosesc toate dicționarele din întreaga istorie ca să-i atribui toate complimentele merituoase pentru acesta. Dacă vrei să simți felul lui Christopher Nolan de a vedea lumea, urmărește acest film!
NOTĂ
Oppenheimer este un film care te provoacă maxim intelectual, foarte greu, un film care te bagă în depresie, cel puțin asta a făcut cu mine timp de o oră după terminarea filmului, un film care te pune pe gânduri și întrebări despre corupția din politică, cum de la un înger poți să ajungi cel mai negru diavol și cum soarta omenirii se leagănă pe niște amărâte de hârtii și calcule care stau în mana unui om.
Aș putea spune că este un film obligatoriu de vizionat pentru toți liderii lumii, anual ar trebui să exite o vizionare a acestui film, mai ales pentru finalul cu adevărat apocaliptic.
Avem parte de o poveste grea, sumbră, care este de o dimensiune infinită în ceea ce privește importanța pentru istoria umanității, o umanitate care avea nevoie de acest film, iar acest film a avut nevoie de Christopher Nolan.
