There Will Be Blood

#141 IMDB 

*CLASAMENTUL 250 IMDB ESTE RECENZAT LA ACTUALIZAREA DE LA 1 MAI 2024

Din liga filmelor uriașe NEVĂZUTE de mine, sincer vă spun, There Will Be Blood era numărul 1 în listă.

Așadar, fără alte comentarii, hai să discutăm despre capodopera lui Paul Thomas Anderson.

SINOPSIS

Filmul îl urmărește pe Daniel Plainview (Daniel Day-Lewis), un prospector ambițios care, la începutul secolului XX, încearcă să-și construiască o avere din exploatarea petrolului.

Pornind de jos, Plainview își dezvoltă treptat propria afacere și ajunge să cumpere terenuri în zone despre care crede că ascund importante zăcăminte de petrol.

Într-una dintre aceste regiuni îl întâlnește pe Eli Sunday (Paul Dano), un tânăr predicator care provine din familia ce deține terenul pe care Plainview intenționează să-l exploateze.

Între cei doi se formează rapid o relație tensionată, alimentată de interese financiare, orgoliu și influență. În timp ce Plainview urmărește succesul economic și puterea, Eli încearcă să-și consolideze propria autoritate asupra comunității.

Pe măsură ce exploatarea petrolului se extinde, Plainview acumulează tot mai multă avere, dar și tot mai mulți dușmani. Relațiile sale cu oamenii din jur, inclusiv cu fiul său adoptiv H.W. (Dillon Freasier), sunt afectate de obsesia pentru afaceri și de nevoia permanentă de control.

EXECUȚIE

Așadar, filmul cu care Paul Thomas Anderson a fost propulsat definitiv și irevocabil în liga regilor celor mai mari regizori din secolul 21.

O să încep mai întâi cu părțile slabe ale filmului, deoarece nu e mult de spus pe acest palier!

Gata! Am terminat! Chiar nu știu ce critici negative ar putea fi atribuite acestui film? Sincer o spun și fără să fiu nesimțit, dar dacă cineva găsește acest film ca mediocru, atunci eu mă închin cu două mâini.

Acum să trecem la analiza propriu-zisă.

Ce m-a fascinat pe mine e execuția lui Paul Thomas Anderson. Dacă în majoritatea filmelor sale știe cum să facă această combinație, ei bine, There Will Be Blood e APOTEOZA melanjului între comercial și arthouse.

Nu există un erou pozitiv, nu există o poveste de dragoste care să salveze, nu există o catharsis finală, ritmul este lent în draci, iar gustul întreg al acestei pelicule este extrem de amărui.

Pe de altă parte, are și cele mai șmechere ingrediente ale filmului comercial: poveste epică filmată la scară largă, un star de cinema de calibrul lui Daniel Day-Lewis, o poveste despre petrol și putere și opt nominalizări la Oscar.

Anderson nu face un film comercial cu accente de autor și nici un film de autor cu ambiții comerciale. Face un film care este ambele, simultan, fără să ceară permisiunea nimănui.

Planurile lungi care lasă tensiunea să se construiască organic, camera care rămâne nemișcată în timp ce actorii își joacă conflictele în fața ei, sunetul care nu explică nimic ci doar amplifică neliniștea, coloana sonoră mai mereu prezentă, imaginea care este în același timp frumoasă și opresivă – Toate acestea sunt combinate în cel mai armonios mod cu putință.

Dar hai să o luăm pe rând, că e mult de vorbit.

Pe plan regizoral, filmul este monumental, There Will Be Blood fiind un adevărat masterclass al tehnicii de plan-secvență.

Paul Thomas Anderson are răbdarea de a lăsa camera să stea acolo unde trebuie și de a permite momentelor să se desfășoare fără să le fragmenteze inutil.

Ai senzația că ești prezent în mijlocul acțiunii și că personajele pur și simplu există în fața ta. Anderson știe când să lase lucrurile să respire și, la fel de important, știe când să taie. Și ca să vă dau o statistică interesantă: media unui cadru în acest film este de 20 de secunde.

Imaginea este pe atât de frumoasă și de bine compusă încât să surprindă magnitudinea lumii, pe atât de opresivă.

Paul Thomas Anderson și directorul de imagine Robert Elswit transformă peisajele californiene într-un spațiu care pare infinit, dar care, paradoxal, îți transmite o senzație permanentă de captivitate.

Câmpurile nesfârșite, cerul uriaș, sondele petroliere și acele cadre largi în care omul pare minuscul în raport cu natura îți arată măreția acestei lumi.

Legat de partea tematică a filmului, aici vine grosul unde, din punctul meu de vedere, avem trei puncte cheie.

În primul rând, filmul vorbește despre business și religie și despre cum ne raportăm la ele. În cazul de față, marea religie a lui Daniel este businessul, pentru asta trăiește el și pentru asta și-ar sacrifica toți apropiații pentru a pune mâna pe petrol.

Daniel nu crede în nimic în afară de petrol. Nu are un cod moral, nu are o filozofie, nu are un ideal. Are doar o singură credință: că lumea este o resursă de exploatat, iar oamenii sunt obstacole sau instrumente. Iar această credință este atât de profundă încât devine o religie personală.

Însă la polul opus îl avem pe Eli, iar acolo, lucrurile sunt invers, pentru acesta religia e cel mai mare business. Nu îi pasă de partea sacră și profană, ci de cât de mulți indivizi aderă la vorbele lui și mai ales, câți și cât cotizează la bisericuțele lui.

Eli nu este un om al lui Dumnezeu; este un om al oamenilor. Știe exact ce vor să audă, știe cum să îi facă să se simtă vinovați, știe cum să folosească frica de iad pentru a-i controla. Iar biserica lui nu este un loc de închinare; este o afacere.

Fiecare slujbă este o oportunitate de a colecta bani, fiecare rugăciune este o tranzacție, fiecare convertire este o vânzare.

În al doilea rând, în același timp, filmul e o odă a capitalismului dar și o critică a capitalismului.

Există ceva fascinant în Daniel Plainview. Ceva care te face să nu poți să-l urăști complet, chiar dacă știi că este un monstru.

Și acest ceva este capacitatea sa de a face. De a construi. De a transforma un deșert steril într-un imperiu. De a scoate petrol din piatră, de a ridica orașe din nimic, de a crea bogăție acolo unde înainte exista doar sărăcie.

Anderson filmează acest proces cu o admirație vizuală care nu poate fi ignorată. Cadrele în care stațiile de foraj se înalță pe cer, în care puțurile erup sălbatic, în care Daniel privește de pe o colină cum afacerea lui crește – toate acestea sunt imagini de o măreție care aproape că te face să uiți ce se află în spatele lor.

Dar avem și reversul medaliei. Fiecare cadru care celebrează succesul lui Daniel este urmat de un cadru care arată costul. Fiecare victorie este umbrită de o pierdere, iar toate astea gravitează în jurul lui Daniel prin singurătate, paranoia și alcool.

A câștigat totul și nu are nimic. A construit un imperiu și nu are un cămin – Iar asta conduce la ultima dintre cele trei teme importante ale filmului.

Nu în ultimul rând, am simțit că vorbește despre masculinitatea toxică, despre bărbatul lacom care uită de tot, inclusiv de propriul copil. Iar în cazul de față, H.W. e un copil care a trebuit să se maturizeze și să treacă prin chin mult prea târziu, ca să nu mai zic că moral și spiritual, a trecut prin absenteism parental.

Daniel nu este un tată rău în sensul clasic. Nu este violent cu H.W., nu îl abandonează fizic, nu îl lasă fără hrană sau adăpost. Dar este absent acolo unde conta cel mai mult: în viața interioară a copilului.

Daniel îl vede pe H.W. ca pe un instrument – un mod de a obține încrederea fermierilor, un chip de copil care face afacerea mai simpatică. Iar această instrumentalizare este, în sine, o formă de violență.

H.W. este poate cel mai tragic personaj al filmului, pentru că nu are nicio vină. Este adoptat de Daniel, dar nu este iubit. Este surd, dar nu este ascultat. Este fiul cuiva care nu vrea să fie tată.

Și, în ciuda tuturor acestor lipsuri, H.W. reușește să facă ceea ce Daniel nu a putut niciodată: să iubească, să se conecteze cu cineva, să construiască o viață în afara umbrei tatălui său.

Iar acum am ajuns, în sfârșit, la cireașa de pe tort a filmului – Actoria.

Pentru început, să vorbim despre Paul Dano – Mi se pare o mare nedreptate cum de nu a primit o nominalizare la Premiile Oscar. Prestația sa este fabuloasă, bolnavă, nebună și mai ales, a reușit performanța să lupte cot la cot (cât de bine a putut) cu Daniel Day-Lewis.

El e imaginea perfectă a șarlatanului păcătos. Eli nu este un preot; este un om de afaceri care a înțeles că cea mai profitabilă marfă este credința.

Cât despre Daniel Day-Lewis… Prestația lui este o pagină de istorie. E filmul în care acesta demonstrează că în topul actorilor, acesta se află în vârful suprem iar după vine o pauză lungă cu restul.

A petrecut luni de zile învățând să vorbească ca un prospector din Texas, a învățat să folosească instrumente de foraj, a refuzat să iasă din personaj între cadre.

Când îl privești pe Daniel Plainview, nu îl vezi pe Daniel Day-Lewis. Nu vezi un actor care își face meseria. Vezi un om care a fost odată bun, dar care a ales, în fiecare zi, să fie mai puțin om.

Daniel Plainview nu este un erou; este un om care a ales să fie rău. Iar Day-Lewis nu încearcă să îl facă simpatic.

Îl face real și extrem de grețos – Cred că este singurul film unde personajul principal nu are pic de slăbiciune, unde nu are nicio fluctuație în el, pur și simplu, vezi un monstru al imoralității de la un cap la celălalt.

Vocea, accentul, postura, mersul, privirea, gesturile și chiar felul în care respiră construiesc un personaj care pare că nu este interpretat, ci pur și simplu există.

Iar scena celebră de la botezul lui, în care Daniel Plainview are acea izbucnire… este pur și simplu ceva nemaîntâlnit. Fără să dau spoilere, acolo vorbim despre o tehnică extrem de rar întâlnită în cinema: ACTORIE ÎN ACTORIE.

Day-Lewis nu doar că interpretează un personaj care trebuie să treacă printr-o anumită situație, ci interpretează un personaj care, la rândul lui, trebuie să interpreteze ceva în fața celorlalți. Și diferența dintre cele două niveluri este absolut fascinantă.

Este ca și cum ai desena o mână care desenează o altă mână. Trebuie să ai un control perfect al fiecărui mușchi al feței, al fiecărei inflexiuni a vocii, al fiecărui gest – pentru ca spectatorul să vadă atât minciuna, cât și adevărul din spatele ei și mai ales, să reușească să mintă personajele de lângă interpret.

Primele cincisprezece minute ale filmului sunt complet lipsite de dialog – ARHIVĂ! ISTORIE! LEGENDĂ!

Înainte ca noi să-i auzim vocea, Day-Lewis îi imprimă personajului întreaga psihologie prin pura mecanică a corpului: efortul animalic cu care sparge roca, coloana arcuită, privirea fixă și anduranța inumană cu care își târăște piciorul rupt prin deșert.

Doar prin mișcările sale fizice acesta ne-a transmis în 15 minute, cât o repriză de fotbal, că personajul său e un obsedat de avuție, putere, lacom și care și-ar da viața pentru petrol și că e o forță a naturii unde nimeni nu-i stă în cale.

NOTĂ

În concluzie, There Will Be Blood este, fără prea multe ocolișuri, o capodoperă epocală a cinematografiei.

Este un film RECE. Uneori atât de rece încât te lasă… RECE. Te uiți la tot ce se întâmplă, vezi degradarea oamenilor, ambiția, ura, singurătatea, violența și nebunia, dar filmul refuză să-ți ofere confortul emoțional de care, în mod normal, ai nevoie ca spectator.

Nu are nevoie să te facă să iubești personajele pentru a te fascina. Nu are nevoie să-ți ofere un erou, o morală simplă sau o concluzie reconfortantă. Îți pune în față un om care își construiește un imperiu din ambiție, petrol și resentimente și te lasă să privești. Atât.

Doamne sfinte, ce an a fost 2007 – Ce an plin de filme bune, foarte bune și chiar capodopere: Zodiac, No Country for Old Men, There Will Be Blood, Ratatouille, The Mist, Transformers, Into the Wild, Atonement și 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile.

Iar ca notă finală, având în vedere cât am scris despre el, nu-mi rămâne decât să-i ofer nota supremă. ABSOLUTE FUCKING CINEMA!