#74 IMDB
*CLASAMENTUL 250 IMDB ESTE RECENZAT LA ACTUALIZAREA DE LA 1 MAI 2024
Și ajungem și la Oldboy, apogeul trilogiei Vengeance orchestrate de unul dintre regii cinema-ului din ultimii 25 de ani – Park Chan-wook.
Hai să vedem până unde merge răzbunarea. Mai ales că Sympathy for Mr. Vengeance nu prea m-a spart.
SINOPSIS
Filmul îl urmărește pe Oh Dae-su (Choi Min-sik), un bărbat aparent obișnuit care este răpit fără explicații și ținut captiv într-o cameră timp de 15 ani. În tot acest timp, nu află cine l-a închis, de ce a fost ales și nici ce s-a întâmplat cu lumea de afară.
Eliberat în mod la fel de misterios precum a fost răpit, Dae-su începe o căutare disperată pentru a descoperi identitatea celui responsabil și motivul din spatele captivității sale.
În timpul investigației, o întâlnește pe Mi-do (Kang Hye-jung), o tânără care ajunge să-l ajute în încercarea de a desluși trecutul.
EXECUȚIE
Ce se mai poate spune despre acest Oldboy după câte s-au spus și se vor mai spune până la sfârșitul umanității? Cuvintele sunt de prisos.
Park Chan-wook nu vine să se joace. Vine cu ciocanul, cu bisturiul, cu toporul și, dacă mai rămâne ceva de distrus după toate astea, probabil mai scoate și un excavator din buzunar.
Pur și simplu, oricât de mult te-ai chinui, tot nu îți poți da seama de ce naiba se petrece. Filmul îți oferă informații, dar niciodată suficiente încât să poți reconstrui întregul puzzle.
Îți aruncă indicii, personaje, situații și explicații parțiale, iar creierul începe automat să lege punctele. „Aha, deci sigur asta este explicația!” Numai că, de cele mai multe ori, nu este.
Practic, Park Chan-wook te pune în aceeași poziție cu Oh Dae-su. Și tu vrei răspunsul. Și tu devii obsedat să afli. Și tu continui să sapi, chiar dacă nu știi unde te va duce groapa respectivă.
De asemenea, vreau să menționez că aceasta a fost a doua vizionare a filmului, deci știam la ce să mă aștept.
Însă, chiar și la revizionare, filmul nu-și pierde din farmec, tocmai că realizezi că regizorul Park îți tot dădea indicii și semnale despre ce se petrece, însă creierul tău refuza să facă asemenea conexiuni.
La nivel tematic, filmul vorbește, evident, despre răzbunare. Dar spre deosebire de majoritatea filmelor, aici, nu ne raportăm ca la o armă a justiției, ci la o boală care ne mănâncă atât fizic, cât mai ales psihic.
Oh Dae-su nu mai trăiește pentru el. Tot ceea ce face, tot ceea ce gândește și fiecare pas pe care îl face sunt subordonate unei singure obsesii: să afle cine i-a făcut asta și să se răzbune.
Problema este că, odată ce răzbunarea devine scopul suprem, omul începe să dispară în spatele ei. Nu mai contează cine era înainte, ce își dorea sau ce fel de viață ar fi putut avea. Contează doar următoarea informație, următorul suspect, următoarea confruntare.
Din punct de vedere al acțiunii, filmul nu colcăie de așa ceva. Însă, sunt câteva scene extrem de satisfăcătoare unde violența bolnavă combinată cu pumnii se împletesc superb.
Ca să nu mai aduc celebra secvență în care protagonistul rupe în bătaie acel coridor plin de inamici – O măiestrie regizorală!
Alegerea acelui plan-secvență lateral a făcut totul să fie savuros. Camera urmărește întreaga confruntare fără să fugă de la un personaj la altul printr-un milion de tăieturi.
Vezi spațiul, vezi adversarii care vin unul câte unul și vezi progresul fizic al lui Dae-su. În loc să ascundă impactul loviturilor prin montaj rapid, Park lasă coregrafia să existe în fața ta.
Actoria este excepțională! Choi Min-sik este cel care cară filmul în spate.
Este incredibil să vezi transformarea acestui personaj, de la un om simplu, pricăjit și aparent complet neînsemnat, la un monstru animalic care ajunge să vadă aproape numai sânge în fața ochilor.
Și nu este vorba doar despre transformarea fizică, deși și aceasta este spectaculoasă. Choi Min-sik schimbă complet postura, mersul, privirea, felul în care vorbește și chiar modul în care respiră.
La început vezi un om care pare că poate fi înghițit de lume fără ca lumea să observe. După cei 15 ani de captivitate, însă, ceva din el s-a rupt definitiv. Iar când este eliberat, nu mai avem în față același individ.
Avem un om consumat de furie, obsesie și dorința de răzbunare, care pare că funcționează aproape exclusiv pe instinct.
Cât despre actul III… E ceva de arhivă, fără îndoială vorbim despre cele mai scârboase, infecte și bolnave twist-uri din istoria cinematografiei. De fapt, ce să mai, E CEL MAI BOLNAV.
Și în momentul în care înțelegi exact ce s-a întâmplat, tot ceea ce părea erotic, intim sau chiar romantic devine brusc îngrozitor. Nu mai privești scena cu aceiași ochi.
Nu mai există nimic „sexy” în ea. Există doar manipulare, tragedie, vinovăție și o cruzime psihologică greu de imaginat.
Iar ce a fost povestea de răzbunare a lui Oh Dae-su, de fapt, a fost răzbunarea altuia.
NOTĂ
Nu a avut impactul ca la prima vizionare, dar chiar și așa, rămâne un thriller de căpătâi, o rachetă nucleară marca Park Chan-wook.
Oldboy este un film despre răzbunare, dar și despre cât de ușor răzbunarea poate deveni o formă de autodistrugere. Despre oameni care cred că pedepsindu-l pe celălalt își vor vindeca propria rană, doar pentru a descoperi că rana era deja prea adâncă.
Dacă la prima vizionare îi acord un 10, la a doua vizionare mai scad un punct, dar asta nu-i schimbă rangul de capodoperă istorică.
