Sympathy for Mr. Vengeance (sau Boksuneun naui geot) este un thriller coreean regizat și scris de unicul și epocalul Park Chan-wook.
Da, da, da! Acel regizor care ne-a oferit și proaspătul No Other Choice, unul dintre cele mai bune filme ale anului 2025.
SINOPSIS
Sympathy for Mr. Vengeance urmărește povestea lui Ryu (Shin Ha-kyun), un tânăr surdo-mut care încearcă să strângă bani pentru o operație ce i-ar putea salva viața surorii sale.
După ce își pierde locul de muncă, Ryu recurge la o soluție disperată și, împreună cu iubita sa, Yeong-mi (Bae Doona), pune la cale răpirea fiicei unui om de afaceri înstărit, Park Dong-jin (Song Kang-ho).
Planul se transformă însă într-o tragedie, iar ceea ce începe ca un gest disperat pentru salvarea unei persoane dragi declanșează un lanț necontrolabil de pierderi și suferință.
EXECUȚIE
Filmul face parte din pseudo-trilogia The Vengeance Trilogy, iar din această serie face parte și capodopera absolută Oldboy.
Park Chan-wook face ce știe cel mai bine, adică să împletească răzbunarea cu umorul negru, însă de data asta mi s-a părut doar un test, un experiment realizat decent și atât.
Dar asta nu-l face neapărat un film slab, în niciun caz așa ceva. Zic să încep cu părțile pozitive, deoarece sunt niște segmente care, obiectiv vorbind, nu ai cum să nu le apreciezi.
Regia este de zile mari. Park Chan-wook are un ochi pentru compoziție care te face să uiți că urmărești niște oameni care fac alegeri din ce în ce mai proaste. Fiecare cadru arată ca un tablou – un tablou dintr-un muzeu al groazei, dar tablou.
Montajul este extraordinar de bine realizat. Datorită acestui palier tehnic, filmul ne arată perspectivele celor doi, mai exact ne arată că, la finalul zilei, nu este nicio diferență dintre cei doi bărbați.
Iar asta conduce și la tema principală – răzbunarea, dar dusă la un nivel mai profund.
Răzbunarea nu repară nimic. Fiecare personaj crede, într-un anumit moment, că pedepsirea celui responsabil îi va aduce o formă de liniște. Numai că fiecare act de violență naște un nou motiv pentru răzbunare.
Se formează astfel un cerc vicios în care durerea este transmisă de la un om la altul, fără ca nimeni să poată ieși cu adevărat învingător.
Mai mult decât atât, Park Chan-wook introduce și o critică socială subtilă. Ryu este împins spre o soluție extremă de propria situație economică și de lipsa unor alternative reale.
Nu este un personaj care își permite să rezolve problemele prin bani sau influență. În schimb, Park Dong-jin aparține unei clase sociale care îi oferă acces la resurse, însă nici măcar statutul său nu îl poate proteja de tragedie.
Filmul sugerează astfel că banii pot cumpăra tratamente, avocați sau informații, dar nu pot cumpăra înapoi o persoană pierdută. Și da, al nostru cineast reaprinde clasica critică asupra capitalismului, una dintre temele sale preferate.
Actorii sunt pe fază. Shin Ha-kyun face un rol aproape mut și tot reușește să transmită mai multă disperare decât un actor cu 100 de replici. Song Kang-ho este, ca de obicei, un titan – îl vezi cum trece de la tată îndurerat la răzbunător psihopat și nici nu-ți dai seama când s-a întâmplat tranziția.
Și totuși, ce nu funcționează la acest film? Sau mai bine spus, ce nu mi-a plăcut la acest film?
Ei bine, pot spune că mi s-a părut că Park exploatează exagerat de mult umorul negru, mult mai mult față de cum o face de obicei.
Problema nu este că umorul negru există; este că există prea mult și prea evident.
Au fost momente în care scena era îmbibată într-o sumbră tragedie, iar acolo începeau oscilațiile. Timp de câteva secunde aveam inima până-n gât din cauza șocului, iar imediat se întâmpla ceva la care mă bufnea râsul.
Am râs? Da! Este un umor negru și absurd pe care nu ai cum să-l anticipezi. Dar pe cât de bine a funcționat, pe atât de prost mi s-a părut pus în scenă.
Fără mari spoilere, dar pe timpul unei scene în care un copil moare, chiar nu ar trebui să existe momente care să genereze amuzament.
Personajele sunt cam pasive. Nu mă înțelegeți greșit: Ryu suferă, Park suferă, toată lumea suferă.
Dar deciziile lor sunt atât de proaste încât aproape că îți vine să strigi la ecran: „Băi, nu mai face asta!”. Personajele mor pe capete, iar tu stai acolo și te întrebi dacă nu cumva toată povestea ar fi putut fi evitată dacă cineva ar fi spus: „Stai, gândește-te o secundă.”
De asemenea, o altă problemă mi s-a părut la ritm – mult prea lent, nu am găsit acel punct declanșator care să mă țintuiască la marginea fotoliului.
NOTĂ
Sympathy for Mr. Vengeance este un film despre oameni care încearcă să repare ireparabilul. Ryu vrea să-și salveze sora. Park vrea să-și răzbune fiica.
Fiecare încearcă să recupereze ceva ce viața le-a luat, însă metodele alese îi împing într-o spirală din care nu mai există ieșire.
Mi s-a părut un film decent și atât. Se află la milioane de ani lumină depărtare de capodopera Oldboy.
Are momente de geniu, dar și momente în care te scoate din ritm. Este primul capitol dintr-o trilogie și se simte ca un exercițiu de stil – unul extrem de competent, cu multe idei interesante și foarte bine gândite, dar care încă își caută inima.
