No Other Choice sau Eojjeolsuga eobsda este noul film regizat și scris de legendarul cineast sud-coreean – Park Chan-wook.
Evident, l-am văzut într-o proiecție specială la Les Films de Cannes à Bucarest.
SINOPSIS
Yoo Man-su ( Lee Byung-hun ) lucrează de 25 de ani într-o fabrică de hârtie și și-a construit o viață liniștită alături de soția sa, Mi-ri ( Son Ye-jin ), cei doi copii și câinii lor.
Deodată însă, este concediat. „Ne pare rău… dar nu avem altă opțiune.” – îl anunță compania.
Aflându-se în pragul pierderii casei și al identității sale, Man-su promite să găsească un alt loc de muncă în trei luni.
Ceea ce începe ca o căutare disperată de angajare se transformă într-o serie de decizii extreme atunci când își dă seama că nu mai are „altă alegere”, mai ales că are și o concurență extrem de serioasă și ușor numeroasă.
EXECUȚIE
Așadar, un film de la cineastul care ne-a adus thrillerele Oldboy sau The Handmaiden.
Spre deosebire de ultimele sale proiecte, Park Chan a lăsat garda un pic mai jos în ceea ce privește partea de thriller, de data asta axându-se mai mult pe partea de satiră socială și comedie neagră.
Așadar, să nu vă așteptați la cine știe ce întorsături de situație care să vă taie respirația sau scene care să se ducă într-o zonă extrem de bolnavă, lucruri care, deși lipsesc în acest film, pentru mine n-au fost niște puncte în minus, din contră, mi-a plăcut să văd și altceva din partea cineastului asiatic.
În primul rând, vreau să laud regia excepțională; nu că ar fi o noutate atunci când vorbim despre Park Chan-wook, dar fără să exagerez, cred că este printre cele mai frumoase filme arthouse văzute vreodată, mai ales în startul filmului.
Pur și simplu am avut orgasm vizual la unele cadre, la modul cum acestea erau compuse din punct de vedere estetic, cromatic, ba chiar și geometric.
Și da, folosesc „geometric” pentru că Park Chan-wook e un maestru al simetriei cadrelor.
Aici, cadrelor li se acordă un echilibru geometric care creează un disconfort subtil: vezi un om care nu se mai potrivește în spațiul său. Spațiul simetric, ordonat, îl confruntă pe protagonist cu haosul interior.
Din punct de vedere tematic, No Other Choice este, în esență, o autopsie a pieței muncii contemporane, unde oamenii nu mai sunt priviți ca ființe, ci ca resurse care trebuie să fie în continuu schimbate, mai ceva ca pe niște șosete.
Filmul scoate la lumină fragilitatea vieții pe care o construim în jurul unui job și cât de repede se poate prăbuși totul când sistemul nu te mai dorește și te consideră un inutil.
Concedierea protagonistului nu este doar o pierdere economică/materială, ci o dezintegrare interioară: odată cu jobul, își pierde identitatea, respectul de sine și al altora, plus sentimentul că aparține unui loc.
Man-su nu pornește ca personaj negativ, chiar nu este de nicio culoare vreun nenorocit; tragedia lui este că devine capabil de acțiuni monstruoase tocmai pentru că societatea l-a împins într-un colț fără ieșire și nu i-a oferit niciun sprijin.
Pe lângă aceste aspecte, mai intervine și planul familiei.
La început, viața de familie a lui Yoo Man-su pare un spațiu sigur: casă liniștită, copii, rutină ordonată, o soție care îl susține. Imaginea domestică este caldă, armonioasă, filmată cu lumină naturală și spații aerisite, sugerând echilibru.
Dar, pe măsură ce Man-su își pierde locul de muncă și începe să se simtă inutil, atmosfera se schimbă: aceleași spații devin claustrofobe, tăcerile se adâncesc, iar casa, odinioară refugiu, devine locul în care frustrarea se acumulează.
Însă ceea ce susține această satiră socială este umorul negru excelent executat.
No Other Choice folosește umorul negru nu ca relaxare, ci ca instrument critic: ne face să râdem fix când ar trebui să plângem, să suferim din cauza durerii personajelor, deci practic, conform vorbei noastre – filmul e de râsu’-plânsului.
Și credeți-mă, umorul este de-a dreptul bengos; au fost nenumărate momente în care sala s-a cutremurat datorită hohotelor de râs din public.
Din punct de vedere actoricesc, nu prea am multe de comentat, toată distribuția livrează corect și cinstit. Acum, nu știu ce să zic, dar mereu mi s-a părut că actoria asiatică e extrem de diferită față de cea americană sau europeană, parcă ar fi mult prea teatrală.
NOTĂ
Așadar, discutăm despre o satiră amară despre prăbușirea omului modern într-un sistem care nu mai are loc pentru vulnerabilitate și umanitate, care, de fapt, vrea doar mașinării programate doar pe modul de executare și atât.
Park Chan-wook construiește o poveste dureroasă, dar plină de luciditate, despre fragilitatea identității, despre sacrificiile și transformările la care presiunea economică împinge oamenii.
În final, mesajul e devastator: nu sistemul distruge oamenii — oamenii se distrug între ei în încercarea de a rămâne în sistem.
Iar când familia, iubirea și moralitatea devin victime colaterale ale luptei pentru supraviețuire, ei bine, titlul peliculei de față capătă un sens al naibii de teribil.
Iată un film artistic, de autor, care vorbește pe limba tuturor, fără să pice în extreme elitiste pe care doar regizorul și adepții acestuia să le guste. BRAVO! AȘA DA!
