Un nou film adaptat după jocul Resident Evil, iar din fericire și îi mulțumim lui Dumnezeu, la regie nu se mai află Paul W.S. Anderson.
Zach Cregger este regizorul care se află acum la cârmă. Cine este? Cel care a orchestrat Weapons.
SINOPSIS
Bryan (Austin Abrams) este un curier medical obișnuit care primește o misiune de ultimă oră: să livreze un pachet la un spital din Raccoon City.
Ce pare o simplă cursă de noapte se transformă într-un coșmar total atunci când un focar viral izbucnește în oraș, transformând locuitorii în creaturi violente și deformate.
Blocat în haos, Bryan trebuie să supraviețuiască unei nopți apocaliptice, în timp ce încearcă să ajungă la spitalul devenit centrul dezastrului. Pe parcurs, el dă nas în nas cu angajați ai Umbrella Corporation – oameni de știință și forțe de ordine care par să știe mai multe decât lasă să se înțeleagă despre originea epidemiei apocaliptice.
EXECUȚIE
Deși i-am acordat nota 8 filmului Weapons, sincer, nu mi s-a părut o rachetă precum majoritatea laudelor, dar chiar și așa, mi s-a părut un film bun spre foarte bun. Cam de un 7,5 ca notă sinceră pentru Weapons.
Cât despre produsul de față… JOS PĂLĂRIA!
Adaptarea lui Cregger este una extrem de interesantă și oarecum diferită față de rădăcinile jocului omonim – Acum e povestea unui om obișnuit, prins la mijlocul unui coșmar care nu îi aparține, totul orchestrat într-un melanj genial de comedie și horror.
Pe plan comic, Resident Evil livrează cu vârf și îndesat. Și atenție, comedia este una asumată și intenționată, nu vine din cauză că scenariul ar fi scris execrabil așa cum multe filme horror pățesc de obicei.
Austin Abrams, în rolul lui Bryan, este motorul întregii comedii. Și este genial pentru că nu încearcă niciodată să fie amuzant. El doar… există.
Este un tip care nu are nicio abilitate specială, nicio pregătire, nicio idee despre ce se întâmplă în jurul lui. Este prostălăul suprem, dar nu într-un mod enervant.
Este acel tip de om care, într-o situație normală, ar fi complet invizibil. Dar într-o apocalipsă zombi, devine centrul atenției pentru că este singurul care nu înțelege cât de gravă este situația.
Bryan nu este doar prost; este prost și bun. Are o naivitate care te face să râzi, dar și o bunătate care te face să ții cu el.
În timp ce toți ceilalți fug, se ascund, își salvează pielea, Bryan își duce misiunea până la capăt. Vrea să livreze acel pachet medical. Vrea să ajute. Chiar dacă nu poate face mai mult, chiar dacă e depășit de situație, el încearcă.
Iar toate acțiunile lui generează reprize generoase de râs. De la felul în care se ascunde (prost), la felul în care vorbește cu oamenii sau cu „infectații”, la felul în care aleargă, totul este construit pentru a te face să râzi.
Iar apoi vine partea horror, iar aici, Zach Cregger știe să-și arate mușchii regizorali, tot ce ține de mișcarea și unghiurile camerei, modul cum construiește atmosfera și mai ales, acele momente de jumpscare care nu-s deloc clișeice – totul este bine realizat.
Ceea ce face Cregger aici este să transforme camera într-un instrument de tortură psihologică. Modul cum se joacă cu unghiurile camerei creează o stare de disconfort accentuat și permanent tocmai că nu știi din ce parte poate să vină nenorocirea.
A trecut foarte multă vreme de la ultimul horror la care am stat cu ochii mijiți de frică să nu fac vreun infarct acolo pe scaun și mai ales, cred că a fost primul horror văzut în cinema unde am scăpat pe gură cu voce tare o ditamai înjurătură.
De asemenea, regizorul știe cum să te păcălească, când crezi că urmează ca sângele sau cine știe ce gheară de monstru să-ți sară pe ecran, fix atunci camera îți arată fix opusul, adică pașnicul, ceva inofensiv, abia după mult timp de la acel moment, abia când crezi că s-au liniștit apele începe măcelul.
Din punct de vedere vizual, Resident Evil arată foarte bine! Tot ce ține de grotesc arată foarte bine, iar melanjul între efecte practice și digitale este foarte bine orchestrat.
Creaturile sunt dezgustătoare, dar frumoase în dezgustul lor. Fiecare detaliu de la pielea care se topește, la tendoanele care se văd prin carne, la felul în care se mișcă este gândit până la ultima celulă.
Efectele practice sunt folosite acolo unde contează: contactul fizic, greutatea, textura. Când un personaj este atacat, simți greutatea atacului.
Iar efectele digitale completează acolo unde practicul nu poate ajunge, adică transformările, deformările, momentele în care corpul omenesc devine altceva.
Iar actul III al filmului reprezintă apogeul vizual, un festin total al macabrului dus la extrem. Cel mai sigur acolo s-au dus cei mai mulți bani.
NOTĂ
La finalul zilei, deși nu este o adaptare fidelă jocurilor, chiar și așa, Zach Cregger a știut cum să aducă gaming-ul pe ecranul cinematografelor. Iar aici mă refer la modul cum filmul avansează precum un joc, adică pe dificultăți și niveluri.
De asemenea, armele lui Bryan se îmbunătățesc odată cu avansarea poveștii, iar foarte multe momente sunt aranjate prin celebra tehnică specifică jocurilor video – „First person” – Acea perspectivă subiectivă ca și cum am vedea direct prin ochii personajului.
O definiție completă a entertainmentului, un film care nu te lasă să respiri din cauza ritmului amețitor și care te și sperie, dar și îți creează o stare bună.
O surpriză extrem de plăcută!
