4 nominalizări la Premiile Oscar.
The Secret Agent sau O Agente Secreto este un film brazilian scris și regizat de Kleber Mendonça Filho.
Un film care a făcut multe furori la Cannes.
SINOPSIS
În Brazilia anului 1977, în plin regim militar, Marcelo (Wagner Moura) trăiește sub o identitate ascunsă, mereu pe fugă.
După ani de absență, se întoarce în Recife, chiar în timpul Carnavalului, sperând să-și regăsească fiul și să înceapă o viață mai liniștită. Dar orașul, mascat de culori și muzică, rămâne un spațiu periculos, dominat de supraveghere, frică și violență politică.
Prins într-o rețea de urmăriri și trădări, Marcelo intră în contact cu personaje ambigue, precum Euclides (Robério Diógenes), un polițist influent, și Elza (Maria Fernanda Cândido), o femeie implicată în mișcările de rezistență.
Pe măsură ce trecutul său iese la suprafață, devine clar că miza nu este doar supraviețuirea, ci și păstrarea demnității într-un sistem care strivește orice opoziție.
EXECUȚIE
Trebuie să recunosc că am fost super entuziasmat de acest film, însă din păcate, la final, nu a fost chiar pe gustul meu. DAR asta nu-l face un film slab, din contră.
M-am străduit din tot sufletul să-mi placă, m-am chinuit să-l găsesc demn de topurile în care acesta se află, dar pur și simplu n-am putut de nicio culoare.
Dar pentru început, propun să enumăr părțile bune:
Fără îndoială, Wagner Moura este cel care cară acest film prin prestația sa absolut senzațională.
Nu joacă într-o singură cheie și nu se sprijină pe o expresivitate rigidă, ci își modifică permanent energia, postura, privirea și tonul, de parcă protagonistul ar fi obligat să locuiască succesiv în mai multe identități.
Moura nu dă impresia că interpretează pur și simplu un rol, ci că se fracturează în mai multe versiuni ale aceluiași om, în funcție de contextul politic, de pericol și de nevoia de supraviețuire.
În al doilea rând, din punct de vedere vizual, filmul impresionează printr-o imagine atent lucrată și printr-o atmosferă construită cu multă precizie. Totul, de la decoruri până la felul în care este folosit cadrul, contribuie la acea senzație constantă de tensiune și neliniște.
Filmul nu se rezumă doar la a arăta bine, ci reușește să transforme imaginea într-un element esențial al poveștii, pentru că tocmai prin această estetică apăsătoare și controlată își amplifică forța dramatică.
De asemenea, Mendonça Filho nu caută suspansul prin agitație sau spectaculos, ci prin acumulare lentă, prin senzația că pericolul plutește peste tot, chiar și în cele mai banale spații.
Străzile, clădirile, interioarele și chiar lumina par contaminate de neliniște, iar filmul avansează într-un ritm voit apăsat, care transformă fiecare cadru într-un loc al suspiciunii.
Însă de aici vine și marea mea problemă, tocmai că filmul se bazează mult prea mult pe atmosferă. Nu am găsit niciun moment în care scenariul să apese pe trăgaci ca să lanseze punctul declanșator.
Are o coloană vertebrală, dar pentru mine a fost una cu multe strâmbături. Sunt multe momente cheie care se construiesc într-un mod foarte bun, iar rezolvarea acestora se face într-un mod foarte ciudat și extrem de brusc.
Tot aceste momente mai sunt întrerupte de unele scene în care suprarealismul iese la iveală. Nu o să dau spoilere, dar au legătură cu un picior. Am citit ulterior care este acea simbolistică, am înțeles-o, dar mi s-a părut un haos total.
Alt element care mi-a displăcut complet a fost un fir narativ secundar din prezentul nostru. La fel, nu i-am găsit rostul, mi s-a părut o frână adusă ritmului și, în plus, uneori acest segment venea cu explicații de tip „mură-n gură”, fără ca tu să lupți să percutezi narațiunea.
Personajele secundare sunt foarte mișto, extrem de nebune și cu adevărat memorabile. Deci nota 10000/10 pentru zona de casting. Dar pe cât de mișto sunt personajele, pe atât de puțin credibile mi s-au părut.
Acesta este un argument istoric, n-ar avea sens să-l încadrez la punct slab, dar acestui film îi lipsește orgasmul narativ, acel moment de maximă emoție, fie el de fericire sau tristețe.
Dar mă repet, așa a fost istoria Braziliei, iar aici mă refer la modul cum regimul militar a fost îndepărtat. În cazul de față, a fost o îndepărtare lentă și treptată a regimului totalitar, nu cum a fost la noi, în 1989, printr-o demonstrație de forță marcată de o revoluție.
NOTĂ
Realist și obiectiv vorbind, filmul își merită nominalizările la Oscar, e foarte bine realizat din mai toate punctele de vedere. Dar din păcate nu m-a incitat așa cum voiam.
Însă modul cum a fost livrat filmul nu m-a dat pe spate. Pare-se că stilul lui Kleber Mendonça nu mă atrage deloc în materie de cinema brazilian, eu rezonând mai mult cu Walter Salles (a se citi Central Station sau I’m Still Here).
The Secret Agent este un thriller politic solid, rafinat și inteligent, care funcționează poate mai bine ca experiență de atmosferă și ca portret al unei societăți marcate de traumă decât ca poveste perfect calibrată dramatic.
