După succesul epic al primului film, Sam Raimi și Sony s-au pus pe un sequel.
SINOPSIS
La doi ani după evenimentele din primul film, Peter Parker (Tobey Maguire) se confruntă cu dificultăți tot mai mari în a-și împărți viața între responsabilitățile de supererou și dorințele sale personale.
Viața dublă îl epuizează: își pierde slujba, notele de la facultate scad, iar relația cu Mary Jane (Kirsten Dunst) se destramă, întrucât el continuă să se îndepărteze de ea pentru a o proteja.
Între timp, lumea științei îl aduce pe Peter în contact cu mentorul său, genialul cercetător Dr. Otto Octavius (Alfred Molina).
După un experiment care scapă de sub control, Octavius devine Doctor Octopus, un villain cu patru tentacule mecanice autonome, care îl împing pe un drum al nebuniei și al obsesiei.
Peter, obosit și demoralizat, începe să-și piardă puterile, ceea ce îl face să se întrebe dacă ar trebui să renunțe la viața de supererou pentru a fi doar un om obișnuit.
EXECUȚIE
Vorbim despre motivul pentru care astăzi discutăm despre MCU și DCU, despre motivul pentru care am avut The Dark Knight și despre motivul pentru care filmele cu supereroi au ajuns la un nivel atât de mare în industria cinematografică.
Absolut și de departe – MAGNUM OPUS-UL LUI SAM RAIMI.
Tonul filmului este sumbru, întunecat și dramatic.
Dacă primul film spunea povestea maturizării unui adolescent care descoperă puterea și greutatea ei, partea a doua merge mai departe și explorează criza interioară a eroului, dilema dintre viața personală și datoria față de ceilalți.
În această luptă, el își pierde chiar și puterile, semn că dramele sufletești îl blochează. Astfel, filmul devine o parabolă despre povara vocației: atunci când menirea ta cere sacrificii, cum împaci datoria cu fericirea personală?
Un lucru pe care am uitat să-l spun în recenzia primului film – câte motive ar fi avut Peter Parker să devină un antagonist…
Trauma vieții, frustrare socială, putere fără limite sau sacrificiile care îl costă fericirea. Și totuși, a ales să rămână un simbol al altruismului.
De cealaltă parte, Doctor Octopus este un antagonist complex, unul dintre cei mai bine scriși antagoniști din întreaga istorie a cinema-ului – și o spun fără exagerare.
El nu este doar un răufăcător absolut, ci un om de știință strălucit, motivat inițial de dorința de a aduce progresul umanității. Căderea sa morală se produce atunci când visul devine obsesie, iar tehnologia pe care o controlează îl subjugă.
Spre deosebire de Green Goblin din primul film, Octavius este tragic, pentru că rămâne până la capăt un om capabil de regret și de sacrificiu.
Și scenariul nu se oprește doar la magistrala scriitură a personajelor, ci și la partea filosofică a poveștii și a învățămintelor pe care le extragem din acest poem scris de Sam Raimi.
Spider-Man 2 ne învață că a fi erou nu înseamnă să ai puteri supranaturale, ci să ai curajul de a-ți asuma responsabilitatea și de a face sacrificii pentru ceilalți.
Nu puterile îl fac pe Spider-Man, ci alegerile lui. Ar putea renunța, ar putea duce o viață normală, dar decide mereu să se ridice și să lupte pentru ceilalți.
Momentul din tren, când oamenii simpli îl privesc pe Spider-Man fără mască, reprezintă apoteoza acestui gen de filme cu și despre supereroi.
E o pură poezie scena în care cei din tren îl privesc pe erou fără mască, toți suspinând „e doar un puști”, ca să nu mai zic de momentul în care se pun în fața lui și sunt gata să-l înfrunte pe antagonist.
Din punct de vedere tehnic, filmul este magistral, evident raportându-ne la anul 2004. Aici chiar nu am ce reproș să aduc: avem un vizual bombastic, realizat ca la carte și extrem de plăcut ochiului.
Totuși, nu pot spune că acțiunea este livrată în porții mari. Sunt câteva, dar bune. Vă spun sincer că de data asta așteptam mai mult narativa filmului, să văd cum evoluează Peter Parker, cum îl privesc cei din jurul lui, decât să-l văd cum se bate cu inamicii.
NOTĂ
A fost un deliciu absolut să urmăresc un astfel de film cu supereroi, în care avem parte de un scenariu serios, cu greutate, sumbru și aproape lipsit de umor.
Mă rog, umorul este susținut de fazele ilare prin care trece Peter Parker sau ciondănelile cu mult prea obsedatul J. Jonah Jameson (J.K. Simmons), care stă numai cu spume și clăbuci la gură prin redacția sa.
Așa cum am mai spus și mai devreme, emoția este la locul ei, mai ales în ultimul sfert de oră, plus alte momente de pe parcursul peliculei.
Filmul lui Sam Raimi se ridică dincolo de simpla etichetă de „blockbuster” și devine o baladă despre povara eroismului, demonstrând că adevărata măreție nu se măsoară în victorii, ci în sacrificiile făcute, cele care rămân nevăzute.
La final, nu-mi rămâne decât să mă înclin în fața acestei opere care a schimbat radical acest gen de filme și să-i ofer nota supremă.
Pfuu… să-mi fac rugăciunile pentru ce urmează mai departe.
