După succesul pe care l-a avut cu A fost sau n-a fost, ediția 2010 a Premiilor Gopo a mai oferit o reușită pentru Porumboiu.
SINOPSIS
Cristi (Dragoș Bucur), un tânăr polițist dintr-un oraș de provincie, primește misiunea de a-l urmări pe un licean suspectat că fumează și distribuie hașiș.
Timp de câteva zile, Cristi îl spionează, scrie rapoarte și așteaptă dovezi clare pentru a-l putea aresta. Însă, pe măsură ce investigația avansează, devine tot mai tulburat de absurditatea situației: știe că un simplu consumator nu ar trebui să fie tratat ca un infractor, dar legea îi cere exact contrariul.
Conflictul se acutizează atunci când Cristi este obligat să se confrunte cu superiorii săi, în special cu șeful său direct (Vlad Ivanov). Acesta îi cere să respecte litera legii, indiferent de ceea ce i se pare just.
EXECUȚIE
Pfuu, un film care mi-a oferit niște sentimente mixte, deoarece nu este deloc un film rău, dar suferă de niște mari aere pseudointelectuale pe care doar cineastul român le poate înțelege.
Hai să încep cu părțile slabe.
În primul rând, domnule Porumboiu și dragi cineaști români, poate sunt incult, dar aș dori să știu care este semnificația simbolică a scenei în care personajul lui Dragoș Bucur mănâncă timp de 10 minute o ciorbă? Care este?
10 minute urmate de o discuție între el și soția lui în care se face o analiză pe text a unor versuri din nu știu ce doină. La ce ajută aceste scene la narativa filmului?
În al doilea rând, așa cum reiese din punctul precedent, Polițist, adjectiv suferă de o lentoare care nu-și găsește justificarea – multe cadre statice sau cadre în care avem parte de niște acțiuni de pomană.
Uite, în contrapartidă aduc în discuție Moartea domnului Lăzărescu, că și acolo tempo-ul este unul de lento spre largissimo, dar acolo totul își găsește justificarea.
Aici, și-mi cer scuze pentru repetiție – cu ce mă ajută faptul că-l văd pe Cristi cum fumează timp de un minut?
Aș fi cel mai mare mâncător de rahat dacă aș minți, dar recunosc că au fost multe momente unde am dat cu skip. Hai să fim sinceri, nu-i nimic cerebral și intelectual în acea scenă cu ciorba.
Oricât mi s-ar aduce argumente, nu mă puteți întoarce din drum: astfel de „ciorbă narativă” nu are nimic intelectual sau benefic pentru scenariul filmului.
Însă, din fericire, avem și părți bune.
Povestea este simplă, însă din simplitatea ei pleacă. Cristi îl urmărește zile întregi, scrie rapoarte detaliate, dar se lovește de sentimentul că legea pe care o servește este nedreaptă.
Într-o Românie care încă trăiește din reflexe autoritare, unde instituțiile funcționează după literă și nu după spirit, conștiința personală devine o povară.
Cristi știe că un consumator de hașiș nu ar trebui tratat ca un criminal, dar ierarhia îi cere exact acest lucru. Se naște aici dilema clasică: urmezi ordinele sau urmezi propria conștiință? Astfel, Cristi devine simbolul individului prins între umanitate și mecanismul birocratic al puterii.
Și știți care este farmecul? Înțelegi ambele tabere – chit că din punct de vedere moral ești de acord cu Cristi, pentru că nu vrei să ai pe conștiință un puști băgat la pârnaie pentru o infracțiune oarecum minoră.
Însă, pe cât de minoră e problema, pe atât se poate agrava, pentru că de la o mână de inși, acel hașiș poate ajunge la zeci de puști. Și acolo ajungi să fii de acord cu șeful lui Cristi – până la urmă, tu ca polițist trebuie să respecți legea aflată în vigoare.
Polițist, adjectiv vorbește despre România postcomunistă: o țară unde legile importate din Europa nu sunt încă digerate de societate, unde polițiștii și instituțiile funcționează mecanic, iar indivizii sunt prinși între reguli rigide și realități contradictorii.
Însă filmul este bine ridicat de actul III, mai exact de ACEA SCENĂ CU DEX-UL, unde Porumboiu oferă o magistrală demonstrație regizorală.
Porumboiu dovedește că tensiunea nu are nevoie de ceva electrizant, ci de inteligența construcției.
Din câteva cuvinte recitate dintr-un dicționar, se ridică o întreagă reflecție despre raportul dintre individ și instituție, dintre libertate și constrângere, dintre morală și puterea rece a limbajului.
Astfel de scene doar la Cristian Mungiu am văzut, iar aici, Porumboiu m-a încântat la maxim.
Pe plan actoricesc, filmul se situează destul de bine.
Dragoș Bucur, în rolul lui Cristi, este centrul filmului. Nu joacă polițistul erou, ci un individ vulnerabil, prins într-o capcană birocratică, și tocmai în reținerea lui stă forța interpretării.
Vlad Ivanov? Cuvintele sunt de prisos… acesta nu țipă, nu amenință, dar domină prin inteligență rece și prin siguranța cu care își afirmă autoritatea. Este un antagonist subtil, care nu are nevoie de violență – îi ajunge să folosească cuvintele ca arme.
NOTĂ
Un film care nu-i deloc rău, e bun, are intenții foarte bune și unele execuții regizorale de-a dreptul geniale, dar lentoarea aceea, împreună cu acele cadre super statice și exasperante, NU AJUTĂ CU ABSOLUT NIMIC FILMUL.
Așa cum spune foarte multă lume în recenziile filmului, Polițist, adjectiv ar fi putut fi compactat într-un scurtmetraj magistral, iar aici sunt complet de acord.
O poveste care arată că adevăratele conflicte nu se poartă în stradă, ci în conștiința oamenilor, și că uneori cea mai mare luptă a unui om este să rămână fidel propriei morale într-o lume care îi cere să o trădeze.
