Îmi continui spumoasa aventură prin filmografia lui Cristi Puiu cu acest Moartea domnului Lăzărescu.
Am tot auzit cuvinte bune despre el. Hai să văd care-i treaba cu acest film.
SINOPSIS
Filmul urmărește ultima noapte din viața lui Dante Remus Lăzărescu (Ion Fiscuteanu), un bătrân singuratic din București. Simțindu-se rău, își sună vecinii și apoi salvarea. O asistentă, Mioara (Luminița Gheorghiu), îl preia și începe un adevărat maraton prin spitalele capitalei.
De la un spital la altul, Lăzărescu este refuzat, trimis mai departe sau tratat cu indiferență, fiecare medic încercând să scape de responsabilitate.
Bărbatul, tot mai slăbit și confuz, este plimbat ore în șir, în timp ce Mioara rămâne singura figură de compasiune și umanitate din jurul lui.
Pe parcurs, degradarea fizică și umilința birocratică transformă povestea într-un portret dureros al alienării și al lipsei de empatie dintr-un sistem bolnav.
EXECUȚIE
Din ce-am cercetat, filmul este considerat de multe publicații importante unul dintre cele mai importante filme europene ale începutului de secol XXI.
Până la urmă, trebuie să mă obișnuiesc cu ideea că aceste filme din Noul Val Românesc, caracterizat prin stilul minimalist și hiperrealist, nu sunt capodopere tehnice și flamboaiante.
De ce să mănânc rahat?!? Avem parte de o lentoare groasă și o durată mamut, care, realist vorbind, îngreunează vizionarea, dar, spre deosebire de Aurora, aici totul este cât se poate de justificat.
Sub aparența unui simplu caz medical, filmul devine o frescă amară despre singurătate, fragilitatea vieții și indiferența unui sistem birocratic în care omul, la finalul drumului, este redus la un dosar, un diagnostic sau o povară.
Povestea este simplă: se simte rău, cheamă ambulanța și este plimbat de la un spital la altul.
Totuși, în această structură minimalistă se ascunde o dramă universală. Plimbările lui Lăzărescu nu sunt doar fizice, ci și simbolice – o coborâre treptată spre moarte, printr-un infern de coridoare, saloane și uși închise.
Și da, numele este cât se poate de predestinat – Dante… INFERNUL LUI DANTE.
Cristi Puiu realizează o magistrală și dureroasă radiografie a sistemului medical din România, un sistem care promite salvare, dar care, în realitate, plimbă individul de la o instituție la alta, fără ca cineva să-și asume responsabilitatea.
Și mai sunt și alte motive: nepăsare, indolență, aroganță, tratarea condiționată de șpagă și durerea în cot a unor angajați din acest sistem.
Filmul vă va strica orice bună dispoziție, haz sau stare de bine, aducându-vă într-o stare de nervi colosali.
Totul începe încă de la început, din momentul în care protagonistul sună de două ori la salvare; evident, aceasta întârzie, motivele nu se știu, mai ales că drumul spre primul spital era destul de liber pe carosabil.
Dante Remus Lăzărescu, singur, bolnav și speriat, așteaptă minute lungi până să fie preluat, iar această întârziere nu este doar un obstacol practic, ci o trimitere directă la lenea, dezorganizarea și nepăsarea care definesc întregul sistem medical.
Tot în acest segment, asistenta medicală, în loc să acționeze rapid imediat după ce-i administrează niște tratamente banale, se pune să fumeze o țigară. Vă dați seama… oboseală mare pe ea.
Într-un final, începe drumul, sau mai bine zis drumul spre infernul pierzaniei, unde Dante Remus Lăzărescu se lovește de indiferență, ironii și respingeri.
Ce-i drept, domnul Lăzărescu este și superpasionat de sticla de bere și vin, acesta fiind operat și de ulcer perforat.
Trebuie să recunosc că nu prea am empatie pentru cei care, realist vorbind, își caută moartea. Dar una sunt eu, alta e medicul, cel care a depus jurământul lui Hipocrate.
Jurământul lui Hipocrate vorbește despre responsabilitatea medicului de a-și îngriji pacientul „spre binele lui, după priceperea și judecata mea”, de a nu-i face rău și de a păstra demnitatea umană chiar și în momentele cele mai dificile.
În Moartea domnului Lăzărescu, însă, vedem un contrast dureros între aceste principii și realitatea din spitale. Lăzărescu nu este tratat ca un om aflat în nevoie, ci ca un caz incomod, pasat de la o instituție la alta.
Medicii care ar fi trebuit să îi fie „vindecători și protectori” ajung să fie indiferenți, cinici, grăbiți să scape de el. În locul grijii și al compasiunii, spectatorul asistă la ironii, dispreț și mecanisme birocratice care ignoră suferința individuală.
„Iar ai băut, bă?”, „Haideți dracului mai repede, că iar a făcut pe el!”, „Ia spune, mă, ce te doare?”, „Mergi acasă, că n-ai nici pe dracu!” – cam acesta este tratamentul pe care pacientul îl primește.
Așadar, Cristi Puiu arată și eșecul unei etici fundamentale: jurământul de a nu face rău și de a trata cu respect fiecare pacient.
Dacă Hipocrate vedea în medicină o datorie sacră, filmul ne arată cum, într-o societate obosită și coruptă, această datorie se erodează până la dispariție.
Ca să mai continui cu o citare, de data asta a unei rezidente: „Hai că mi-e somn, e ora 3 dimineața!” – Păi stai acasă dacă ți-e somn și lasă meseria asta cuiva care dorește să ajute oamenii.
De asemenea, ne confruntăm și cu incompetența și cretinismul grotesc al cadrelor medicale.
De la primele consulturi până la ultimele ore, Dante Remus Lăzărescu este plimbat printr-un carusel al confuziei. Medicii nu reușesc să stabilească un diagnostic clar: ba îl consideră beat, ba suspect de ulcer, ba caz neurologic.
Nimeni nu își asumă cu adevărat răspunderea de a opri traseul și de a începe tratamentul. În schimb, fiecare preferă să-l trimită „mai departe”, la un alt spital, la alt specialist, într-un labirint birocratic care nu duce nicăieri.
Ion Fiscuteanu, în rolul lui Dante Remus Lăzărescu, oferă una dintre cele mai puternice interpretări pe care le-am văzut vreodată în filmele autohtone.
El reușește să transmită, cu o subtilitate rară, degradarea treptată a unui om obosit, bolnav și singur prin cele mai mici gesturi: voce stinsă, priviri pierdute sau deplasarea care se degradează de la o oră la alta.
Luminița Gheorghiu, în rolul asistentei Mioara, completează perfect acest tablou.
Deși prezintă și ea niște simptome infecte, totuși, ea este singurul personaj care își păstrează empatia până la capăt, iar jocul său este la fel de reținut și de autentic.
Privirea caldă, tonul blând, încăpățânarea cu care se zbate să nu-l abandoneze pe Lăzărescu, toate transmit o umanitate care contrastează puternic cu indiferența celor din jur.
Actorii din roluri secundare (medici, asistente, infirmiere) joacă la rândul lor cu un firesc dezarmant. Fiecare replică rostită cu un ton ironic, obosit sau grăbit pare extrasă direct din realitatea unei gărzi de spital.
Pur și simplu e un film care nu a fost interpretat, ci direct trăit.
NOTĂ
Mai degrabă, aș zice că filmul e un documentar, atât de realist și crud este realizat, ceea ce e foarte bine pentru execuția în sine, dar extrem de trist pentru realitatea în care trăim.
E o experiență care obligă spectatorul să privească drept în ochi realitatea incomodă a sistemului medical și, mai larg, a societății românești aflate în tranziție.
Este un film despre sfârșitul unui om, dar și despre sfârșitul compasiunii, despre modul în care nepăsarea ucide la fel de sigur ca boala.
Eh, așa da, domule Puiu!
Printre cele mai importante premii și mențiuni:
- Festivalul de la Cannes 2005 – Un Certain Regard: Premiul Un Certain Regard, cea mai importantă recunoaștere internațională a filmului.
- Chicago International Film Festival (2005) – Silver Hugo pentru cel mai bun regizor (Cristi Puiu).
- Festivalul Internațional de Film de la Transilvania (TIFF, 2005) – Premiul Publicului.
De asemenea, publicațiile The New York Times ( 2017 ), The Guardian (2019) sau BBC Culture (2016) au inclus acest film în propriile top-uri ca fiind cele mai bune filme ale secolului XXI.
