Ediția 2012 a Premiilor Gopo aducea pe scena aurie a câștigătorilor un mare film – Aurora, regizat de marele Cristi Puiu.
Haideți să discutăm despre această capodoperă epocală.
SINOPSIS
Povestea îl urmărește pe Viorel (Cristi Puiu), un bărbat de 42 de ani, proaspăt divorțat, care trăiește o stare profundă de neliniște și alienare.
Filmul se desfășoară pe parcursul unei zile și jumătate, în care Viorel se mișcă prin București aparent fără țintă, făcând vizite scurte, achiziționând un obiect metalic suspect, întâlnindu-se cu diverși cunoscuți și având interacțiuni stranii, adesea tensionate.
Tensiunea crește treptat, fără explicații directe, până când devine clar că Viorel pregătește… hai să zicem, o „nefăcută”.
EXECUȚIE
După lungi amânări, în sfârșit am ajuns la acest film. Primul obstacol care mi-a întârziat această experiență unică a fost durata mamut a peliculei – trei ore.
Însă, după ce mi-am făcut curaj să mă aventurez în universul cinematografic pictat de Cristi Puiu… ei bine, dragi prieteni, pot spune doar că am făcut spume și clăbuci la gură.
Nervii au început încă de la debutul filmului, cu un generic mega-ultra-giga-hecto minimalist, făcut cu fontul cel mai mic și subțire.
După ce am trecut de acest generic, a urmat nebunia lui Puiu.
Filmul ar putea fi lejer compactat într-o oră și jumătate și concluzionat astfel, având în vedere primele minute: „Ce se întâmplă dacă nu-ți iei pastilele?”.
Dar nu! Cristi Puiu ne invită la trei ore GRELE, LENTE ȘI DE POMANĂ.
Chiar atât de prost să fiu? Am înțeles Mulholland Drive și alte opere regizate de David Lynch, am înțeles toate filmele lui Cristian Mungiu, am înțeles chiar și ultimele țăcăneli regizate de Radu Jude.
Am înțeles acele opere și nu pot să înțeleg valoarea filosofico-ancestrală a acestui film?
Într-adevăr, am priceput direcția filmului: cum iau naștere monstruozitățile umane, generate de singurătate sau de un sistem românesc delăsător. Chiar am reușit să percutez aceste aspecte.
Dar în rest? Pentru ce aveam nevoie să-l văd pe Viorel plimbându-se la magazin, făcând ture prin oraș, aranjându-și hainele în sacoșă, făcând cumpărături?
Ca să nu mai zic cât de lente și statice sunt unele momente. Dacă vreți să testați acest aspect, selectați un moment din film, mergeți la baie, apoi la magazin, faceți-vă un popcorn și întoarceți-vă – SURPRIZĂ, VIOREL ESTE ÎN ACELAȘI LOC.
Care este semnificația simbolică și prin ce meandre ale universului cinematografic dorește să mă plimbe autorul atunci când mi-l prezintă timp de 3-4 minute pe protagonist, sub duș, verificându-se la mădular și dorsal să vadă dacă are probleme la prostată sau hemoroizi?
Măcar dacă era sub duș cu vreo femeie, aveam și eu parte de acțiune.
Cum susține această scenă narativa peliculei? Ajută la construcția personajului? Tind să cred că nu. Sau poate sunt incult.
Pe parcursul acestei experiențe unice în viața mea de cinefil, din plictiseală, ajungeam să-mi găsesc tot felul de activități:
Să mă uit ce prețuri erau în acea perioadă și să calculez inflația, să observ posterele lipite prin oraș (de exemplu, în 2009 veneau Depeche Mode), să notez ce modele de mașini circulau prin capitală, cum arăta Piața Unirii.
Sunetul e odios, execrabil. După ce că replicile erau livrate cu o lentoare senzațională, abia înțelegeam ce discută personajele. Noroc cu subtitrările.
Era și păcat să nu înțeleg discuțiile universalo-filosofice despre zugrăveli.
Totuși, trebuie să apreciez interpretarea lui Cristi Puiu, care joacă foarte bine acest personaj.
Încă din start ne sunt prezentate problemele sale, iar pe parcursul poveștii suntem martorii degradării psihice a lui Viorel, un om căruia îi sare prea ușor țandăra.
În combinație cu jocul actoricesc, imaginea gri și deprimantă creează un sentiment apăsător, ca și cum spectatorul ar privi viața printr-un geam murdar. Culorile spălăcite, cadrele lungi și mișcările lente ale camerei accentuează starea de alienare a protagonistului.
NOTĂ
Repet: chiar atât de prost și incult să fiu?
A nu se înțelege că am ceva cu Cristi Puiu – cu siguranță Martin Scorsese, când l-a menționat, a văzut multe lucruri valoroase la el, iar în acest context părerile altora contează mai puțin când primești laude de la un asemenea zeu precum Marty.
Dar, în același timp, poate să vină la mine oricine de pe acest mapamond: filmarea îndelungată a unor cadre statice, lente, banale și repetitive nu este nimic cerebral și nu reprezintă vreo viziune artistică dusă la un nivel superior.
Dimpotrivă, în astfel de cazuri, viziunea artistică înseamnă să iei cadre banale și să le transformi în momente în care privitorul să nu mai respire, să fie fiert și la marginea scaunului.
Am înțeles că e o elegie a tristeții, un studiu asupra singurătății și a modului în care anumiți factori transformă oameni buni în creaturi monstruoase.
Dacă ar fi fost compactat în două ore, ar fi fost mult mai captivant, dar așa, cele trei ore au fost infernale, pline de umplutură care s-a vrut artistică.
Să-mi fie cu iartare, dar mai mult de 4 n-am cum să-i ofer.
