După hit-ul numit Libertate, marele cineast Tudor Giurgiu aduce în față o operă cutremurătoare – Pădurea de molizi.
SINOPSIS
Inspirat de tragedia reală de la Fântâna Albă filmul reconstruiește destinul unei comunități românești din Basarabia care, în fața ocupației sovietice, încearcă să își găsească refugiu — doar pentru a fi întâmpinată de violență și suferință.
Filmul pornește de la mărturia unui supraviețuitor ( Mircea Andreescu ), dublată de vocea soției sale ( Coca Bloos ) deportate în Siberia, și îmbină imagini de arhivă, amintiri și ficțiune.
EXECUȚIE
Cred că se numără printre puținele recenzii unde habar nu am ce să scriu.
Tudor Giurgiu aruncă în joc o producție hibridă, care e la marginea dintre film artistic și documentar, o alegere care mi s-a părut… să zicem ciudată, nu neapărat neinspirată.
Filmul nu urmărește doar să reconstituie o tragedie istorică, ci să o transforme într-o meditație poetică despre memorie, identitate și suferință colectivă.
Astfel, filmul ridică o întrebare esențială: cum poate fi spus adevărul atunci când generații întregi au fost forțate să-l tacă?
Tonul e sumbru, imaginile din arhive sunt dureroase, coloana sonoră e un întreg bocet al suferinței – Dar în același timp, e și o poveste pe care am mai auzit-o. Adică… crimele nenorociților nu au reprezentat o noutate pentru mine.
Însă, elementul cheie, dar și cel mai dureros este reprezentat de simbolistica titlului, ce reprezintă molizii. Dar aici nu o să intru în detalii pentru că ar reprezenta un spoiler.
Un alt punct forte este reprezentat de actorie.
Coca Bloos este inima morală a filmului. Cu un chip care poartă amintirea unei lumi întregi, actrița transmite prin priviri mai mult decât prin cuvinte. Ea reprezintă memoria vie, femeia care a văzut, a pierdut și încă speră.
Mircea Andreescu aduce o liniște apăsătoare și un soi de înțelepciune amară. El nu joacă durerea, ci o poartă cu o autenticitate dezarmantă, dând filmului o notă de adevăr istoric și uman.
Apariția acestui material nu este una întâmplătoare.
Într-o epocă actuală marcată de război la granițe, de revizionism istoric și de polarizare politică, filmul lui Tudor Giurgiu vine ca un act de memorie și responsabilitate civică.
El ne amintește că istoria nu este doar o arhivă, ci un avertisment: ceea ce nu este spus riscă să se repete.
NOTĂ
Chiar nu am multe de spus despre film, ce-i drept, nici nu sunt un consumator de documentare încât să intru mai adânc în măruntaiele producției.
O fi un film hibrid, dar nu aș putea să-l încadrez la film get-beget. Însă, mi se pare un film obligatoriu de văzut la orele de dirigenție și istorie. Deci, ca material didactic în sine – 10 ABSOLUT!
Însă, ca și material de film în sine, pot să-i ofer un 7 cinstit.
