2 nominalizări la Premiile Oscar.

Nickel Boys este un film de dramă nominalizat la categoriile Best Picture și Cel mai Bun Scenariu Adaptat.

SINOPSIS

Povestea urmărește destinul a doi tineri afro-americani, Elwood ( Ethan Herisse ) și Turner ( Brandon Wilson ) , care ajung la Academia Nickel, o instituție de corecție din Florida, în timpul anilor ’60.

Elwood este un adolescent idealist, inspirat de discursurile lui Martin Luther King Jr., care crede în dreptate și progres.

O greșeală nevinovată îl duce însă în acest loc sumbru, unde descoperă că sistemul nu funcționează după principiile pe care le-a învățat. În schimb, violența și abuzurile sunt parte din viața de zi cu zi.

Turner, în schimb, este pragmatic și sceptic, convins că singura cale de supraviețuire este să nu ai încredere în nimeni.

În timp ce Elwood încearcă să-și păstreze convingerile, Turner vede naivitatea lui ca pe o vulnerabilitate care îi poate aduce sfârșitul. Cei doi dezvoltă o prietenie complicată, în timp ce luptă să își păstreze umanitatea într-un sistem corupt și brutal.

EXECUȚIE

Nu-mi place să trag concluzii legate de un film de dinainte de vizionare, dar ce așteptări glorioase să am despre un film care primește nominalizarea supremă alături de una legată de scenariu, nu că aia n-ar fi importantă, dar la un film de acest tip am pretenții ca măcar actoria să fie de calibru.

O spun și o repet, este o mare prostie când văd 10 filme de Best Picture, iar 5 regizori sunt lăsați pe afară.

Nu regizorul este cel mai important om într-un film? Nu el este dirijorul sau centrul de control al unei producții cinematografice?

Cine îi tăvălește pe actori de să scoată cea mai bună performanță? Cine are ultimul cuvânt de spus în camera de montaj? Cu cine se sfătuiește compozitorul? Directorul de imagine filmează după viziunea și coordonatele cui?

Aici, nu a existat regizor sau cum? A fost regizat de paznicul de platou?

Că pe principiul ăsta aș părea ipocrit că de ce am lăudat în halul ăla – CODA.

Scuze, dar acolo filmul a oferit o poveste bine scrisă și o actorie de proporții epice, a avut ce să oferă filmul.

Revenind la filmul de față, acesta este centrat pe contrastul dintre Elwood și Turner, doi băieți cu viziuni radical diferite asupra lumii.

Elwood este un idealist, crescut cu speranța că schimbarea este posibilă, el internalizează discursurile lui Martin Luther King Jr. și crede că justiția, adevărul și moralitatea pot învinge chiar și în cele mai dificile circumstanțe.

Pentru el, școala de corecție nu ar trebui să fie un loc al violenței, ci o instituție unde copiii sunt reabilitați și ajutați. Încrederea lui în sistem, însă, devine o sabie cu două tăișuri, deoarece îl face vulnerabil în fața unui sistem care nu vrea să fie confruntat.

Turner, în schimb, este realistul, el știe că supraviețuirea nu vine din respectarea regulilor, ci din evitarea pericolelor. Cinismul lui nu vine din lipsă de moralitate, ci dintr-un instinct puternic de conservare.

Însă, toate ce sunt susținute sau mai puțin susținute de o actorie decentuță, nimic memorabil, dar această lipsă de valoare este cauzată și de abordarea regizorală total ineptă și haotică.

Mai exact, perspectiva vizuală este una haotică, ba când e una la persoana I, ba când e una la persoana a III-a, ba când camera era super statică, ba când camera se mișca.

Adică, ba ne plimbăm în pielea lui Elwood, ba în pielea lui Turner, am impresia că regizorul a vrut să facă ceva inovator, ca prin inovația să rezulte vreun twist care să ne distrugă. Pff, nici vorbă așa ceva.

Ca să nu mai spun de faptul că filmul prezintă un ritm și molcom de-ți vine să înnebunești. Care este semnificația simbolistică și filosofică în a-mi arăta din perspectivă subiectivă pe cineva care stă într-o mașină timp de 2 minute???

De asemenea, doresc o explicație și pentru decizia regizorală pentru formatul 4:3? Ce a vrut autorul să spună aici?

Sunt de-a dreptul enervat când văd decizii din astea care sunt aplicate doar de dragul artei și atât – Ia uite ce artistic am fost aici! Câtă profunzime euclidică în acest format 4:3.

Filmul alternează între două perioade:

1. Trecutul, care surprinde experiențele celor doi băieți la Academia Nickel.
2. Prezentul, unde vedem impactul pe termen lung al traumei asupra celor care au supraviețuit.

Această abordare nu doar că adâncește complexitatea poveștii, dar arată cum astfel de experiențe nu dispar odată cu trecerea timpului. Cei care au reușit să scape de Nickel nu au putut scăpa de amprenta sa asupra psihicului lor.

Ceva care mi-a plăcut a fost faptul că brutalitatea la care cei doi erau supuși era expusă într-un mod subtil, adică nu vedeam direct ce se întâmplă, totu’ baza pe simț, pe auz, iar rezultatele fizice ale brutalității erau afișate abia după.

Nickel Boys este un film despre adevăr, despre ce se întâmplă când o societate încearcă să își ascundă trecutul și despre cum victimele se luptă să fie recunoscute. Spre final, întrebarea nu este doar cine supraviețuiește, ci cine are voie să își spună povestea.

• Cine este crezut?
• Cine primește dreptate?
• Cum influențează trecutul generațiile următoare?

Filmul sugerează că lupta pentru adevăr nu se termină niciodată, pentru că memoria colectivă este întotdeauna vulnerabilă la manipulare. Adevărul despre locuri precum Nickel nu este doar o poveste din trecut, ci o lecție care trebuie învățată pentru a nu fi repetată.

NOTĂ

Carnea de pe os a filmului este super interesantă, dar execuția este una cam mediocră.

Pe scurt, avem parte de un The Six Triple Eight în variantă masculină și cu alt concept, iar și aici execuția este asemănătoare, nu de alta, dar și aici avem parte la final de imagini de arhivă și fix alea sunt cele care te devastează emoțional.

Nickel Boys este o reflecție profundă asupra puterii sistemelor opresive și a impactului lor pe termen lung, a faptului că cei mai mari diavoli care au existat pe acest Pământ au fost fix oamenii care chit că au evoluat din punct de vedere material, din păcate, din punct de vedere ideologic sunt încă angrenați în epocile sălbăticiei umane.