Her — Un film de suflet pentru Spike Jonze, autorul peliculei de față.
Mă știți că sunt un fan al filmelor romantice, așa că nu aveam cum să ratez Her pe acest blog.
SINOPSIS
Într-un viitor apropiat, Theodore Twombly (Joaquin Phoenix), un bărbat introvertit care își câștigă existența scriind scrisori emoționante pentru alții, traversează o perioadă de singurătate profundă după destrămarea căsniciei sale.
În încercarea de a-și umple golul interior, el instalează un nou sistem de operare bazat pe inteligență artificială.
Astfel o cunoaște pe Samantha (Scarlett Johansson), o voce caldă, inteligentă și surprinzător de empatică. Relația lor pornește ca una funcțională, dar evoluează treptat într-o conexiune intimă și profundă, punând sub semnul întrebării granițele dintre uman și artificial.
În paralel, trecutul continuă să îl bântuie prin amintirea fostei sale soții, Catherine (Rooney Mara), iar prietena sa apropiată, Amy (Amy Adams), devine un reper de echilibru în viața lui.
EXECUȚIE
Fără îndoială, discutăm despre unul dintre cele mai tari și mai bine scrise scenarii din istorie. Absolut terifiant cum Spike Jonze a prezis viitorul în materie de tot ce înseamnă relația dintre om și inteligența artificială.
Privit astăzi, Her nu mai este un film SF, ci un documentar despre prezent. Spike Jonze a intuit cu o acuratețe înfricoșătoare nu doar direcția tehnologică, ci mai ales direcția emoțională în care ne îndreptăm.
Ceea ce face filmul cu adevărat tulburător este felul în care relația dintre Theodore și Samantha nu mai pare deloc imposibilă.
Ascultăm povești despre oameni care dezvoltă atașamente profunde față de chatboți, care fac confesiuni în fața AI-ului, oameni care preferă să discute probleme de viață cu un chat artificial decât cu un prieten sau membru al familiei, care preferă conversația cu o inteligență artificială pentru că este mai puțin complicată, mai puțin solicitantă decât cea cu un om real.
Jonze a prevăzut această eră a singurătății conectate. A înțeles că tehnologia nu va evolua doar pentru a ne rezolva probleme practice, ci pentru a ne umple golurile emoționale.
Poate cel mai terifiant aspect este că filmul nu judecă. Jonze nu spune că această direcție este greșită sau imorală. El doar o privește cu o tristețe resemnată, înțelegând că, dacă aceasta este direcția în care mergem, probabil că este pentru că avem nevoie de ea.
Sub el, ca o apă adâncă și întunecată, curge tema care dă de fapt sens întregii povești: singurătatea.
Nu vorbim despre o singurătate dramatică, zgomotoasă, ci una tăcută, aproape funcțională. O singurătate care coexistă cu tehnologia, confortul și aparenta comunicare continuă.
Her spune că singurătatea nu este absența conexiunii, ci incapacitatea de a ne expune complet.
Tehnologia poate umple timpul, poate oferi conversație și poate oferi validare, dar nu poate înlocui riscul, imperfecțiunea și vulnerabilitatea care fac ca o relație reală să fie autentică.
Nu poate înlocui acea conexiune când două suflete se țin de mână, se îmbrățișează sau când fac dragoste.
În fond, filmul ne arată că nu suntem singuri pentru că nu avem cu cine vorbi, ci suntem singuri pentru că ne este frică să fim văzuți cu adevărat, ne este frică să fim autentici.
Însă lovitura emoțională a filmului este, fără îndoială, că acest film e răspunsul pentru Lost in Translation, răspunsul intim al lui Spike Jonze pentru fosta sa soție, Sofia Coppola.
Sunt și se simt trimiteri întregi la Lost in Translation, de la anumite culori folosite în imagine, la modul cum protagoniștii din cele două povești se adâncesc în singurătate în imensitatea metropolei.
Ambele filme au acele momente de tăcere în care timpul pare să stea pe loc. Lifturi. Camere de hotel. Holuri. Ferestre.
Bineînțeles, ambele pelicule gravitează în jurul superbei Scarlett Johansson. Aș spune că ea este puntea dintre cele două lumi.
Lost in Translation spunea: „M-ai neglijat. Erai atât de absorbit de tine însuți încât nici nu mă vedeai. Am rămas singură într-un oraș străin, în timp ce tu vorbeai la telefon despre munca ta.”
Her răspunde după zece ani: „Ai dreptate. Așa am fost. Nu am știut să fiu prezent. M-am ascuns în muncă, în artă, în proiecțiile mele.”
Ei bine, dragilor, asta e frumusețea și puterea artei — că în astfel de momente, unde poate dialogul fizic este imposibil de realizat, această artă e o scrisoare pe care n-o poți trimite, o conversație pe care n-o mai poți purta, o mărturisire pe care n-o poți face față în față.
Mai are rost să discut despre celelalte aspecte?
Actoria este stelară.
Joaquin Phoenix reușește ceva aproape imposibil: să facă un personaj retras, aproape invizibil, să devină profund magnetic.
Este stângaci, vorbește în șoaptă, poartă mustață și pantaloni cu talie înaltă. Și totuși, Phoenix îl face atât de real, atât de vulnerabil, încât nu poți să nu ți-l apropii de suflet.
Scarlett Johansson, doar cu vocea, construiește un personaj atât de viu încât aproape că uiți că Samantha nu are trup. Ea reușește să transmită curiozitatea, vulnerabilitatea, gelozia, bucuria și, în final, o tristețe resemnată care te lasă fără aer.
Fără niciun sprijin vizual, fără expresii faciale, fără limbaj corporal – doar cu inflexiunile vocii, Johansson creează o ființă pe care o iubești și pentru care plângi.
Iar de aici vine și forța ei, pentru că nu plângi pentru Samantha lui Theodore, ci plângi pentru Samantha ta, pentru că la un moment dat în această viață, toți am avut o astfel de ființă care ne-a dat lumea peste cap.
NOTĂ
Trebuie să admit că până la un moment dat eram cârpit pe o notă, dar ultimele 3 minute ale filmului, care m-au făcut să plâng mai ceva ca la o înmormântare, au mai crescut cu un punct nota.
Adevărata conectare nu înseamnă să găsești pe cineva care să te asculte, ci să ai curajul să fii tu însuți ascultat, cu toate imperfecțiunile și complexitățile tale, de un om real, din carne și oase, care poate pleca oricând, dar care alege să rămână.
Her este dovada că arta poate face ceea ce viața nu mai poate: să spună ceea ce nu mai poate fi spus față în față, să vindece răni care altfel ar fi rămas deschise.
