8 nominalizări la Premiile Oscar.

Hai că în sfârșit a ajuns și Hamnet!

E momentul marelui adevăr: își merită toate laudele astrale?

SINOPSIS

Premiza este simplă și scurtă.
Acum, îmi pare rău, deși e șocant, nu e spoiler. Aceasta este premiza peliculei.

Hamnet spune povestea Agnes lui (Jessie Buckley), o femeie profund conectată la natură și la lumea invizibilă a intuiției, și a soțului ei, William Shakespeare (Paul Mescal), în perioada în care familia lor este zguduită de moartea fiului lor, Hamnet.

Filmul urmărește impactul devastator al pierderii asupra unei familii și modul diferit în care durerea este trăită, tăcută sau transformată.

EXECUȚIE

Mă număr printre cei cărora nu le-a plăcut Nomadland, fostul ei film câștigător de Best Picture. Despre Eternals… nici nu are rost să discut.

Nu consider Nomadland vreo abominație, dar nedemn de mari premii; nu are nimic memorabil. Doar un film de festival și atât, ASTA DIN PUNCTUL MEU DE VEDERE.

Dar ei bine, dragilor, ce se întâmplă aici ține de cu totul altă ligă. Aici, Chloé Zhao m-a luat de guler și m-a trântit de toți pereții.

Fără să mai ofer suspans: Hamnet e printre cele mai bune filme din ultimii ani, o capodoperă a genului dramatic.

Hamnet este o odă a suferinței care seacă orice apă și spintecă orice munte al lumii noastre.

Așadar, filmul nu vorbește despre succesul și forța eului shakespearian sau despre Agnes ca muză a iubitului ei soț și poet. Hamnet vorbește despre părinții Agnes și William Shakespeare.

La baza filmului se află o întrebare simplă, dar devastatoare: cum trăiești după ce pierzi ceea ce iubești cel mai mult?

Hamnet nu oferă un răspuns direct, dar sugerează că arta devine o formă de supraviețuire. Iar abia spre final intră în scenă și Shakespeare Creatorul, care nu transformă durerea în cuvinte pentru a se elibera, ci pentru a o fixa în timp, pentru a nu o lăsa să moară.

Filmul explorează ideea că marile opere nu se nasc din inspirație, ci din nevoia disperată de a da sens haosului. Moartea copilului devine, astfel, nu o închidere, ci un început: din suferință apare creația, din abis se naște sensul.

Filmul e structurat în două jumătăți oarecum diferite: prima este despre cunoaștere și melancolie. Iar a doua… Chiar și cei patru călăreți ai Apocalipsei ar fi îngenunchiați în fața dramei cutremurătoare.

Ritmul este extrem de lent, dar asta nu e un minus. Chloé Zhao nu caută dramă gratuită; ea construiește totul cu atenție, atât personajele, cât și momentele emoționale. Și-n plus, nici nu am fost plictisit, lumea din Hamnet este construită extraordinar de bine.

Iar aici intrăm pe palierul tehnico-regizoral, unde cuvintele sunt de prisos…

Doliul nu este exploziv, ci lent, difuz, persistent. Camera insistă pe tăceri, pe ritmuri domestice fragmentate, pe detalii care capătă o încărcătură simbolică tocmai pentru că viața trebuie să continue. Hamnet refuză dramatismul facil și alege o durere trăită în interior, aproape vegetală, care crește în tăcere.

Totul e o poezie de la un cap la altul. Natura este filmată intim, cu sensibilitate, însăși ea fiind un personaj.

Imaginea este una rece, în plină concordanță cu mohorâta vreme a Angliei, dar mai ales cu starea de splin și suferință care pune ghearele pe familie.

Chloé Zhao, împreună cu oamenii de la imagine, a compus totul cu o măiestrie rară. Fiecare compoziție, simetrie și unghi al camerei este gândit până la cel mai mic detaliu. Ca să nu mai zic de partea de design și de costumația croită, toate acestea transportându-te în acele vremuri îndepărtate.

Muzica, la rândul ei, este extrem de reușită, motorul secund al emoției. Fiecare acord din orchestrație se simte ca un bocet al durerii.

Iar dacă tot am ajuns la emoție, aceasta n-ar fi putut fi prezentă fără distribuție.

Întreaga distribuție prestează o performanță nu de zile mari, ci de zile titanic de istorice.

Jessie Buckley cară pianul pe scări. Prestația actriței este zguduitoare; îi simți durerea în fiecare respirație, privire și glas. Marele jaf al acestor decernări este că se oferă doar un singur premiu. Într-o lume normală, Jessie ar trebui încununată cu basculante de premii.

Filmul vorbește despre maternitate nu ca ideal, ci ca experiență totală, care face imposibilă separarea dintre iubire și suferință. Pierderea nu este doar emoțională, ci identitară.

Paul Mescal face și el un rol formidabil.

În prima parte portretizează cu măiestrie scriitorul melancolic și visător, al cărui vocabular este format doar din slove și versete lirice. Însă a doua parte schimbă registrul și-l cunoaștem pe tatăl William Shakespeare, a cărui mantie lirică ia foc și se transformă într-un munte al suferinței.

ÎNSĂ, MAREA REVELAȚIE ESTE JACOBI JUPE, cel care-l joacă pe micuțul Hamnet. La doar 12 ani, REPET, LA DOAR 12 ANI, copilașul ăsta oferă o interpretare de-a făcut să-mi ridic tot părul pe mine. Așa naturalețe crudă rar mi-a fost să văd la un copil.

NOTĂ

De palierul lacrimogen nu am ce să spun. Acest film este musai de vizionat cu vreo două prosoape groase pe lângă voi. Rar mi-a fost ca, după ce rulează genericul de final și chiar după ce am ieșit din sală, eu încă să plâng în continuare.

Nu vreau să jignesc, dar dacă vizionezi acest film și nu ești mișcat, atunci nu ești om, ci bestie fără suflet.

Tragedia Hamlet nu este o operă născută din geniu abstract, ci dintr-o rană imposibil de închis. Filmul sugerează că arta nu vindecă durerea, dar o poate face suportabilă, dându-i formă și durată.

Este un film tăcut, delicat și devastator, care reamintește că, dincolo de marile opere și de nume celebre, există întotdeauna o durere mică, personală, ireparabilă.

RESTUL…. E TĂCERE.