9 nominalizări la Premiile Oscar.
Am avut un mic duo la cinema. După ce am văzut Hamnet, imediat am aterizat și la Marty Supreme.
Hai să vedem care-i treaba cu pelicula de față. Că premisa nu pare deloc incitantă.
SINOPSIS
Filmul urmărește ascensiunea și căderea lui Marty (Timothée Chalamet), un tânăr talentat și arogant din lumea competitivă și marginală a tenisului de masă profesionist.
Provenit dintr-un mediu dur, Marty transformă jocul într-o formă de supraviețuire, folosindu-și carisma, instinctul și lipsa de scrupule pentru a urca într-un univers dominat de ego-uri, bani și jocuri de putere.
Filmul surprinde nu doar performanța sportivă, ci și prețul obsesiei, al ambiției necontrolate și al identității construite exclusiv în jurul succesului.
EXECUȚIE
Finele anului 2025 și începutul acestui 2026 au reprezentat pentru mine ruperea aței cinefile în materie de frații Safdie.
Interesant este faptul că de data aceasta aceștia s-au „despărțit” pentru proiectele solo, mai exact: The Smashing Machine regizat de Ben Safdie, iar acest Marty Supreme unde Josh Safdie se află la cârmă.
Mai mișto mi s-a părut alegerea celor de a aduce în față niște personalități mai puțin cunoscute de publicul larg.
Acum să revenim la filmul de față — WOW! Cine ar fi crezut că un campion mondial la ping-pong poate avea o așa viață explozivă?
Filmul de față este o biografie destul de diferită; nu este una la care să ieși cu o doză mare de motivație, dar nici acea dramă cutremurătoare, acea TRAGEDIE. Aici, e mai mult o analiză, un studiu de caz.
Marty Supreme este un film despre obsesie ca motor al identității și despre felul în care competiția poate deveni un substitut pentru sens.
Deși plasat într-un univers sportiv aparent marginal — tenisul de masă profesionist —, filmul folosește acest cadru nu pentru exotism, ci pentru a construi un portret intens al unui personaj care trăiește exclusiv prin performanță.
Practic și teoretic, Marty Supreme este un film despre cât de departe — geografic, moral și psihologic — se poate arunca un individ pentru a se hrăni cu succes.
Marty nu caută doar victoria, ci validarea totală, iar pentru aceasta este dispus să accepte marginalitatea, umilința, compromisul și autodistrugerea.
Filmul sugerează că succesul, atunci când devine unic scop, funcționează ca o formă de dependență: cere sacrificii tot mai mari și împinge personajul în spații tot mai obscure ale lumii și ale propriei conștiințe.
Tenisul de masă, practicat în săli obscure, periferice, devine simbolul perfect al acestui traseu. Nu este un sport al gloriei publice, ci al obsesiei private, al celor dispuși să joace departe de lumină pentru o șansă la recunoaștere.
Marty acceptă aceste cotloane nu ca pe o etapă temporară, ci ca pe un habitat firesc.
Iar de aici începem să gravităm în jurul protagonistului și, mai ales, în performanța excelentă livrată de Timothée Chalamet.
Personajul său este savuros tocmai prin caracterul său ușor atipic: nu este protagonistul clasic al unei biografii inspiraționale și nici o figură menită să fie îndrăgită.
Marty este șmecher, arogant, manipulator, mereu cu un pas înaintea celor din jur și perfect conștient de acest lucru.
El știe să fraierească pe oricine îi stă în cale și o face cu o naturalețe care provoacă simultan fascinație și respingere. Și chiar dacă intră în încurcătură, tot găsește o soluție prin care să iasă basma curată.
Scenariul evită eroizarea personajului și refuză să-l facă simpatic cu orice preț. În schimb, îl joacă ca pe un amestec toxic de inteligență, talent și lipsă de scrupule.
Știe să ofere replica oricui și oricând, iar asta va genera unele momente extrem de amuzante, iar aici mă refer la o cavalcadă de glume negre din primul act.
Nu o să dau spoilere, dar după al Doilea Război Mondial, cred că era grețos rău să faci poante legate de ororile acelei perioade, precum evrei, naziști și Hiroshima și Nagasaki.
Da! Nu este cel mai simpatic protagonist, nici nu e, dar te uiți la el și spui: Băi, ce șmecher!
Și chiar și așa, pe lângă acele glume sălbatice, mai sunt unele momente în care m-am intoxicat de râs. NEAȘTEPTAT DE AMUZANT A FOST ACEST FILM.
Din punct de vedere tehnic și regizoral, filmul se prezintă excelent.
Deși are o durată de 2 ore și jumătate, trebuie să-l aplaud pe Josh Safdie, care a impus un montaj rapid, haotic, dar și coerent. Ritmul este infernal, pedala este călcată până-n podea, sincer vă spun — n-am găsit niciun moment plictisitor.
Designul sonor joacă un rol esențial în susținerea tensiunii. Sunetele mingii, respirația accelerată, zgomotul sălilor de joc și vocile suprapuse creează un spațiu auditiv claustrofob, în care competiția devine aproape viscerală.
Muzica este excelentă, nici nu aveam cum să fie altfel, mai ales când apelezi la hit-urile muzicale ale anilor ’80.
Singurul punct în minus pe care aș putea să-l aduc în discuție ar fi lipsa unor personaje secundare cu adevărat memorabile; nu pot spune că am găsit pe cineva lipicios la public.
De fapt, aș spune că există un personaj, dar ar fi un pic spre terțiar, mai exact, un bătrânel cu al său câine.
NOTĂ
Am spus-o de atâtea ori: există genii ale artei sau ale sportului cărora niciodată nu le poți contesta talentul stratosferic, dar care, realist și sincer vorbind, nu au avut o viață demnă de film.
Din fericire, Marty Mauser nu se află în această categorie. Evident că scenariul este și mult înflorit și tras de păr, ba chiar multe personaje sunt fictive, dar momentele cheie au existat.
Chiar nu mă așteptam ca cineva care a jucat tenis de masă să aibă o așa viață nebună.
Marty Supreme este un film despre obsesia pentru succes dusă aproape până la autodistrugere și despre cât de departe este dispus un individ să meargă pentru a-și valida existența.
Sub masca unui film sportiv, pelicula propune un portret incomod al ambiției, în care competiția nu mai este un mijloc, ci un scop în sine, iar identitatea ajunge să fie definită exclusiv prin rezultate.
Cât despre Timothée Chalamet, o mai spun și o mai repet — fără îndoială, vârful de lance al generației sale de actori tineri. Omu’ ăsta fără 3 Oscaruri nu-și încheie cariera.
