#181 IMDB

În premieră mondială pe acest blog- primul film iranian , mai exact, Children of Heaven, producție care a fost nominalizată la Oscaruri pentru Cel mai Bun Film Străin.

Sinopsis

Premisa este extraordinar de simplă.

Povestea filmului se concentrează pe doi frați, Ali și Zahra, și pe provocările pe care le întâmpină după ce Ali pierde pantofii lui Zahra.

Deoarece familia lor este foarte săracă, cei doi copii decid să păstreze secretul și să folosească o singură pereche de pantofi pentru a merge la școală, alternând între ei.

Însă, totul se schimbă când Ali se înscrie la o competiție de cros, iar acolo, ocupantul locului 3 va fi încununat cu o pereche de pantofi.

Execuție

Înainte de toate, avem de-a face cu un film foarte drăguț și destul de bun, dar în același, chiar nu pot să-l consider un film demn de topul 250 IMDB, mai exact #181.

Pur și simplu – Un film extrem de simplu, cu actorie bună și o poveste bună, atât!

Și la care, drept vorbind nu sunt prea multe de comentat, dar să încerc să scriu ceva cât de cât interesant despre această producție iraniană.

Ca și-n străinul Io Capitano, producția îți arată cam cât de norocoși suntem pe această lume, că nu suntem nevoiți să facem foamea sau să avem griji cu privire la ziua de mâine că nu avem ce pune pe masă.

Aici, regizorul Majid Majidi abordează tema sărăciei cu o mare sensibilitate. În loc să se concentreze pe mizerie și suferință, el arată demnitatea personajelor sale.

De asemenea, acest Children of Heaven sau original – Bacheha-Ye Aseman, nu exploatează sărăcia pentru acel efect extrem de dramatic, ci o prezintă ca pe o realitate cotidiană a multor oameni, punând accent pe modul în care aceștia își păstrează demnitatea și speranța.

Filmul este înconjurat de pantoful pierdut, și totuși, nu pare a fi o intrigă grozavă, dar adevăratul sens al pantofului face ca filmul sa fie relativ bun.

Poate pentru americani sau vestici, sau orice alt individ sau comunitate, nu li se pare mare lucru să piardă un pantof, dar tatăl lui Ali nu își poate permite un alt pantof pentru fiica lui, iar de aici apare conflictul principal al filmului – Lupta lui Ali de a ajunge la școală, deoarece nu poate purta papucii.

În cultura iraniană, așa cum este arhicunoscut, fetele și femeile poartă haine care le acoperă corpul, sau un hijab, iar singurul lucru care face diferența este reprezentat de perechea de pantofi.

Momentele de bucurie, cum ar fi o înghețată împărțită între frați sau satisfacția de a alerga desculț, evidențiază faptul că fericirea nu depinde de posesiuni materiale, ci de experiențele și relațiile umane.

Și na poftim palmă pentru flatulația abjectă de Moonlight – Uite! Copilași crescuți în sărăcie, crescuți mai mult de părinte, care-s vai de steaua lor, dar au frică de familie, și chit că poate nu au ceva să pună pe masă, aceștia nu fură și tâlhăresc alți copii și-n plus, ambilor tineri le place cartea, amândoi excelând la școală.

O altă temă centrală este reprezentată de relațiile de familie, evident, aici accentul pică pe relația dintre cei doi frați, dar și cea cu a tatăl lor.

Relațiile familiale sunt esențiale în acest film, legătura strânsă dintre Ali și Zahra este evidențiată de sacrificiile pe care le fac unul pentru celălalt. De asemenea, filmul arată greutățile părinților lor și eforturile lor de a oferi un trai decent copiilor, în ciuda dificultăților financiare.

Copiii sunt portretizați cu o puritate emoțională și o capacitate de a găsi soluții creative la problemele lor, iar eforturile lor de a ascunde pierderea pantofilor pentru a nu-și îngrijora părinții subliniază maturitatea lor emoțională și altruismul.

Actoricesc, filmul stă-n picioare foarte bine, toți actorii livrând niște performanțe foarte veridice, dar stâlpii principali care mențin acest palier sunt, bineînțeles, copiii care-i portretizează pe cei doi frați, aceștia prezentând o chimie fabuloasă și o performanță extrem de autentică și sinceră în fiecare expresie și repllică grăită.

Scena de final este extrem de interesantă, arătând că uneori, ce ne dorim cu adevărat, altora nu vor să-l aibă, ideea primordială fiind că trebuie să fim recunoscători cu ce avem lângă noi.

Notă

Miros a film venit dintr-un scurtmetraj, nu de alta, dar filmul putea fi lejer compactat într-un scurtmetraj de vreo 40-50 de minute iar esențialul era menținut la același nivel, dar în același timp pot să și înțeleg decizia regizorală de a prezenta pe îndelete viața comunității din zona respectivă.

Un film drăguț și simplu, fără mari artificii tehnice și regizorale, doar o poveste bine spusă și jucată, atâta tot, dar în niciun caz, așa cum am spus și la începutul recenziei, nu consider acest film ca fiind demn de acest clasament.

Și-n plus, având în vedere problematica și temele profunde și grele care gravitau în jurul acestei povești, mă așteptam și îmi doream o lovitură devastatoare care să-mi distrugă căile lacrimale, dar din păcate, n-am primit așa ceva.

Iar într-un final, ca o mică lecție, filmul – Children of Heaven, ne amintește că, indiferent de dificultățile cu care ne confruntăm, speranța, iubirea și solidaritatea sunt întotdeauna posibile.