Facem o dublă recenzie despre ultimele două producții cu și despre fotbalul românesc, cel din trecut și cel actual.

Sinopsis

Hai, România prezintă super campaniile Generației de Aur, în deosebi turneul final din 94′ din SUA, competiție la care reprezentativa tricolorilor a ajuns până în sferturile de finală.

În mare parte, un material format din imagini de arhivă, mai mult sau mai puțin cunoscute din acea perioadă, plus o serie de interviuri cu jucătorii și membrii băncii tehnice din acea perioadă.

Pe partea cealaltă a baricadei, avem documentarul În Inima Naționalei, material care vorbește despre calificarea României la Campionatul European de Fotbal din Germania din 2024 și despre săgețile otrăvitoare aruncate spre această generație.

Execuție

Tânăr de 21 de ani fiind, logic că sunt mai aproape de al doilea documentar amintit, că cel mai mult mă pot pronunța despre generația de acum, este adevărat, dar asta nu mă face să nu mă pronunț despre discrepanța apocaliptică dintre trecut și prezent.

În Hai, România, înainte de a intra direct în pâine, filmul prezintă scheletul prin care s-a construit acea Generație de Aur, o națională formată dintr-un nucleu alcătuit de jucători veniți de la echipe care făceau legea în fotbalul internațional.

Și mare atenție – jucători de la Steaua București câștigătoare de Cupa Campionilor Europeni în 86′, iar apoi semifinalistă și din nou finalistă în cea mai prestigioasă competiție din Europa, jucători de la un Dinamo care și ea făcea ravagii prin cupele europene, fiind semi finalistă în Cupa Cupelor din ediția 89 – 90 sau jucători din sălbaticul tărâm oltenesc condus de Universitatea Craiova.

O perioadă de glorie care se stinge încetul cu încetul, urmând ca-n prezent, după 30 de ani, să ne bucurăm dacă avem măcar o echipă calificată în Conference League, a treia competiție de intercluburi din Europa.

De asemenea, să nu uităm de situația dezolantă a cluburilor de tradiție : Multe cluburi divizate în nu știu câte entități, altele aflate în insolvență, iar altele desființate.

În ambele producții avem parte de interviuri din partea jucătorilor și a antrenorilor, însă, diferența dintre cele două părți este uriașă, iar aici mă refer la calitatea persoanelor intervievate.

Absolut toți veteranii știu să mănuiască cum trebuie cuvintele, toți coerenți în exprimare, în partea cealaltă vin unii care abia pot să lege două fraze, un Denis Alibec care vine în fața camerelor și spune că nu prea i-a plăcut școala, ce-i drept mai avem un Răzvan Marin, Burcă, Mihăilă și încă câțiva care sun extrem de coerenți și se vede că au trecut pe la școală.

Într-adevăr, poate nu e important să ai la activ nu știu câte biblioteci și 5 lucrări de disertație, dar consider că în mediul mare de afară contează să ai și o bună imagine a intelectului.

Și da, știu! Gheorghe Hagi a executat cu sânge rece limba română de fiecare dată când a avut ocazia, scuzați, dar își permite, locul 4 la Balonul de Aur, icoană a clubului Galatasaray, jucător trecut pe la Barcelona și Real. Când a scos o țară-n stradă a fost bun, nu-i așa?

De asemenea, am apreciat maxim la cei intervievați din documentarul Hai, România modul atât de sincer și de direct în care își recunoșteau greșelile și frustrările – Un Anghel Iordănescu care regretă că nu l-a schimbat pe Prunea după golul tragic din meciul cu Suedia, un Stelea sau un Lăcătuș „ofticați” și acum de deciziile selecționerului.

De asemenea, Anghel Iordănescu recunoaște că pe parcursul turneului din SUA, reprezentativa tricolorilor a avut și noroc de-a lungul unor partide, mă rog, o zice în clasicul său mod de exprimare – Cu ajutorul lui Dumnezeu.

La polul opus, actualul selecționer – Edward Iordănescu ( IEDI ), nici vorbă să recunoască despre norocul divin din meciul cu Elveția sau despre unele greșeli de arbitraj favorabile nouă. Din punctul meu de vedere, nu-i nimic greșit să recunoști că ai avut noroc, acest element face parte din fotbal, și nu numai, face parte din viața oricărui om.

De asemenea, documentarul În Inima Naționalei nu dorește să prezinte imagini cu explicațiile tactice, adevărul că Didier Deschamps și restul de mari selecționeri nu mai puteau să doarmă noaptea dacă aflau tacticile noastre, tactici care se schimbă de la meci la meci….

Și acum, să vorbim despre marele elefant din cameră – TURNEUL FINAL!

Băi, oameni buni!?!?!? Cum dracu să faci un film despre o calificare la EURO, performanță venită din poate cea mai ușoară grupă de când România participă în calificări pentru turnee finale….

Păi Islanda trebuia să facă 3 trilogii și 2 seriale la ce performanțe au avut în ultimii ani, și noi ne bucurăm după ce-am bătut echipe precum Kosovo, un Israel dărâmat din cauza problemelor de război, Andora, Belarus sau Elveția, care într-adevăr este o echipă bună, dar n-a fost nimic istoric și memorabil în această campanie.

Poate doar scandalul generat la meciul cu Kosovo din cauza scandărilor și bannerelor agresive care erau la adresa kosovarilor, acela a fost un moment memorabil plin de prostie și imbecilitate…

Aia era cel mai important atunci, să facem lecție de istorie, și oricum, dacă-i luăm pe ăia din peluză și le dăm o foaie și un pix, mai mult de două rânduri nu scriu despre conflictul dintre Serbia și Kosovo.

Păi, domne, ne-au înjurat și au huiduit când se cânta imnul național! Putem să renunțăm la ipocrizia asta?!?!?

Non stop aruncăm cu cel mai infect căcat către țară, unii nici nu știu să-și vorbească limba maternă cum trebuie, sau dacă-i întrebi ce s-a întâmplat concret pe 1 decembrie 1918 le dai mare fatală, dar în momente de genu’, fac spume și clăbuci la gură și se bășică rău de ies din ei cei mai mari patrioți și naționaliști din istoria Valahiei.

Hai că m-am răcorit, mă întorc la fotbal!

Vorbeau băieții de parcă s-au calificat dintr-o grupă cu Anglia, Italia și Turcia, atenție, un turneu la care s-au mai calificat echipe precum Albania sau Georgia, și mă repet, nu știu ce a fost atât de monumental la această calificare.

Băi, de la jelanii precum tragedia din meciul cu Suedia sau meciul pierdut la penalty-uri cu Irlanda de la turneul din Italia ( ambele momente glorioase și monumentale din punct de vedere al traseului parcurs la respectivele turnee finale ), am ajuns să facem filme despre o calificare dintr-o grupă extrem de banală.

DAR GENERAȚIA DE AUR A CÂȘTIGAT CEVA????

N-a câștigat nimic, dar a scos pe străzi o țară întreagă, i-a învățat pe străini unde este poziționat geografic statul român și a reușit o mare performanță, și chit că a fost de scurtă durată, o clasare pe locul 3 mondial în clasamentul FIFA.

Iar ca tânăr care crește din plin cu această generație de fotbaliști, sincer vă spun, maxim pe vasul de wc să mă scoată această echipă națională formată din pușcăria abjectă de George Pușcaș,  tatuatul până-n dinți – Denis Alibec sau Ianis – băiatul lui tati ăla cunoscut, că datorită marelui nume a scos capul pe afară, că altfel, tot prin Liga 1 îl vedeam.

NOTĂ

Am adorat faptul că Hai, România este și o mare palmă adresată unor așa ziși suporteri, iar aici mă refer la Răducioiu, știți voi, cel care a uitat limba română după două săptămâni în Italia.

Când a ținut-o în viață pe România în meciul cu Suedia a fost bun, nu-i așa?

La finalul zilei, vin cu următoarea concluzie : Ce-am fost și ce-am ajuns!

Oare de ce nu s-a făcut acest documentar ( În Inima Naționalei ) după turneul final? Poate că viermele aragaz cu patru ochi – Răzvan Burleanu sau Mimi Pipi Stoichiță sunt conștienți că sunt șanse mari să facem doar act de prezență la turneul din Germania?

Pe ăștia îi avem, cu ăștia defilăm, altceva nu avem de făcut…

Două documentare care portretizează perfect unde am ajuns, în ce situație deplorabilă a ajuns fotbalul românesc, de la victorii cu Argentina, Columbia sau URSS, să facem hore de bucurie cu Belarus sau Israel.

Da, cu siguranță că o să-mi rup gâtul la partidele României la acest EURO, cu siguranță, dacă o să fie cazul, o să ies în stradă de bucurie, dar vă rog, haideți să fim realiști și să înțelegem că vremurile din trecut au fost cele mai mari momente din istoria fotbalului românesc, iar pentru momentul actual, astfel de performanțe sunt doar vise deșarte.